Așa îi spunea Nicolae motanului Cezar, de fiecare dată când blănosul dispărea pe balcon și se muta la Alina. Cezar, ditamai motanul negru, cu blană lucioasă și o ținută de adevărat stăpân al casei, nu se sinchisea. Se întindea leneș pe pervaz, își lingea laba și casca ostentativ, de parcă vorbele alea nici nu-l priveau.
Casa din Brașov, o vilă veche împărțită în două, avea un balcon lung cât toată fațada. În mijloc, o măsuță joasă de lemn, plină de mușcate, trasa o graniță simbolică între apartamentul părinților și cel al fetei — Alina, cu Mihai al ei. Pentru Cezar, însă, masa aia nu era obstacol, ci rampă de lansare. Un salt, o aterizare moale pe partea cealaltă și gata, dispărea în bucătăria Alinei, unde castronul cu bunătăți îl aștepta.
Nicolae fierbea. El, frate, făcuse o adevărată expediție după motanul ăsta acum trei ani. Plecase tocmai în Maramureș, pe ploaie, pe ceață, pe ulițe desfundate, ca să-l recupereze de la o mătușă nebună care ținea animalele în niște condiții de Ev Mediu. Practic, se luptase cu balaurii din dotare. Și acum? Acum motanul se ducea la Alina de parcă acolo curgea mierea și laptele.
— Uită-te, Mariana! — îi arăta el soției, în vreme ce pe ecranul telefonului rula o filmare trimisă de fată. — Pe pastrama de oaie pe care noi i-am pus-o în farfurie a întors spatele. Iar la Alina dă gata și ultima firimitură de salam de Sibiu. Mai și toarce, nemernicul!
Mariana, o femeie blândă și împăcată cu toate, dădea din mână:
— Lasă-l, Nicolae, e și el băiat… Se duce unde e mai multă mișcare. Alina se joacă cu el toată ziua.
Fix asta îl rodea pe Nicolae. Alina avea o panglică roșie cu care îl provoca pe Cezar să sară și să se dea peste cap — lucru pe care motanul nu-l făcuse niciodată cu el. La ei, Cezar stătea tolănit pe canapea, ca un sultan, și aștepta să fie servit. Iar când apărea pisica Mira, o albă cu pete gri, Cezar o ignora total sau, dacă se apropia prea mult, o plesnea cu laba fără chef.
Dar de vreo două luni, ceva se schimbase. Motanul petrecea mai mult timp la Alina decât acasă. Venea doar să mănânce, și asta dacă nu fusese deja îndopat de fată. Nicolae simțea o neliniște mică, pe care nu și-o putea explica. Nu doar gelozie — era ceva mai adânc. Ca un fir de ceață pe creier, un imbold să fie atent. Așa că, într-o noapte de august, când aerul era cald și balconul larg deschis, chestia aia a explodat.
Era ora trei dimineața. Mariana era de gardă la spital — lucra ca asistentă. Nicolae dormea dus, cu Mira ghemuită la capul patului. Deodată, un schelălăit prelung, gros, a spintecat liniștea. Cezar aterizase în mijlocul camerei și urla de stingea. Un sunet atât de strident și de disperat, încât Nicolae a sărit din așternut cu inima cât pumnul. În beznă, a dat să aprindă veioza, dar mâinile tremurau și a răsturnat paharul cu apă de pe noptieră. Mira s-a trezit și ea și a început să miaune subțire, panicată.
— Ce s-a-ntâmplat, Cezar? Ce-i? — a bâiguit bărbatul, încercând să-și tragă papucii, deși nu găsea decât unul.
Motanul a zbughit-o spre balcon. Nicolae l-a urmat, împiedicându-se de un scaun. A trecut dincolo de măsuța cu mușcate, aproape răsturnând un ghiveci, și a nimerit pe partea Alinei. Geamul de la dormitorul ei era larg deschis, iar înăuntru, becul de veghe arunca o lumină palidă.
Pe podea, la doi pași de pat, Alina stătea prăbușită. Pijamaua îi era udă de transpirație, fața palidă ca varul. Întindea mâna spre comoda joasă, unde ținea sticluța cu suc dulce pentru urgențe, dar degetele abia atingeau lemnul. Respirația îi era un horcăit, un sunet uscat și neregulat. În pat, Mihai dormea neclintit, cu căștile în urechi. Nu auzea nimic.
Nicolae a încremenit o secundă, apoi creierul a făcut click. Hipoglicemie. Diabetul de tip 1 al Alinei — uitase să mănânce după insulină, sau poate își făcuse prea multă. A aprins lumina, a ridicat-o ușor pe fată, strigând spre Mihai:
— Trezește-te! Acum!
Mihai s-a zbuciumat, a scos căștile, a clipit aiurea câteva momente, până când imaginea din fața lui a devenit clară. Împreună, au vârât între buzele Alinei înghițituri mici de suc dulce, în timp ce Nicolae forma 112. Noroc că ambulanța a ajuns în zece minute. Paramedicii au stabilizat-o, i-au pus o perfuzie cu glucoză și au dus-o la spital. Cezar stătea pe pervaz, nemișcat, privindu-i pe toți cu niște ochi galbeni în care parcă lucea o satisfacție liniștită. Își făcuse datoria.
Când Alina s-a întors acasă, palidă dar zâmbitoare, Nicolae nu mai avea nimic de obiectat. Nici măcar când motanul se ducea la ea de zece ori pe zi, traversând balconul ca un stăpân al hotarului. Ba chiar îl aștepta cu brațele deschise, iar Mariana îi făcea loc pe canapea când Cezar venea să-și verifice fosta locuință. Motanul își făcuse un nou traseu: mai întâi o lingea pe Mira pe cap, semn de „încă trăiesc”, apoi se bătea cu ea vreo cinci minute — gheare, zbor de blană, concerte de mieunat — și abia după aia se ducea înapoi la Alina. Așa, ca să-i reamintească cine-i șeful.
Într-o după-amiază de toamnă, Nicolae stătea pe balcon, cu o cafea în mână. Mira și Cezar erau tolăniți la picioarele lui. Soarele blând lumina blana neagră a motanului, scoțând la iveală reflexe albăstrui. Bărbatul a râs aproape fără să vrea.
— Să-ți mai spun o dată povestea, Cezar? — a zis el, mângâindu-l după urechi. — Cum am plecat eu în Munții Maramureșului, la capătul pământului, ca să te smulg din ghearele zmeilor care te țineau prizonier. Acolo, pe o stâncă ascuțită, erau balauri cu dinți de fier și solzi de argint. Frigul era cumplit, aproape minus optsprezece grade, iar eu… eu aveam un cojoc, cizme groase și două pistoale cu apă sfințită. Am tras, mă, cu amândouă mâinile! Dinozaurii urlau și încercau să te tragă înapoi, fiindcă știau că tu ești cel mai vestit motan-salvator din tot ținutul.
Cezar torcea de răsuna balconul. Închidea ochii și își lipea capul de mâna stăpânului. Părea că zice: „Da, da, exact așa a fost!”. Mira, în schimb, casca cât toate zilele, total neinteresată de legende. Se ridică, se întinse și îi dădu un bobârnac cu laba lui Cezar peste bot, de amorul artei. Cât ai clipi, cele două blănuri au luat-o la goană prin apartament, răsturnând o vază și un teanc de reviste. Alergau de la bucătărie la hol și înapoi, iar aerul se umplea de mieunături și mormăituri răgușite.
Nicolae a rămas pe balcon, cu cafeaua răcită, ascultând tărăboiul. Pe masă, telefonul i-a vibrat cu un mesaj de la Alina: „Mulțumesc încă o dată, tati. Și mulțumesc și lui Cezar.” El nu a răspuns. Și-a sprijinit capul de spătarul scaunului și a zâmbit, în vreme ce înăuntru, pisica și motanul continuau spectacolul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
