Mirosul de ceapă, parizer și pâine veche a umplut aerul dintre Daniela și Cătălin atât de brusc, încât ea a rămas câteva secunde cu mâna pe meniu, fără să clipească.
În cafeneaua aceea mică din București mirosea a cafea proaspătă, a vanilie și a cheesecake. Iar Cătălin tocmai desfăcuse pe masă un pachet în folie, ca și cum se afla într-o gară, nu la prima întâlnire cu o femeie.
În pachet erau două sandvișuri groase. Pâine albă, parizer, ceapă, puțin muștar întins neglijent. El a luat unul și a mușcat cu poftă.
Chelnerița s-a uitat la el, apoi la Daniela.
— Îmi pare rău, dar nu se poate consuma mâncare din exterior.
Cătălin a ridicat din umeri.
— Nu consum de la voi, deci nu vă deranjez. Stau de vorbă cu doamna.
Daniela a simțit că se face mică pe scaun. Nu pentru că îi era rușine cu ea, ci pentru că era prinsă într-o scenă penibilă în care el părea complet liniștit.
— Cătălin, poate comandăm totuși ceva — a spus ea. — Măcar o cafea.
— De ce? Aici un latte costă cât o pungă de cafea. Eu nu arunc banii.
— Suntem la o întâlnire.
— Și ce? La întâlnire trebuie să faci risipă?
A împins al doilea sandviș spre ea.
— Ia. Am făcut și pentru tine.
Daniela s-a uitat la folie. Și, fără să vrea, și-a amintit cum se pregătise acasă, cum Mirela îi spusese să zâmbească, cum își alesese cerceii cu o grijă aproape adolescentină.
Iar bărbatul din fața ei nici măcar nu observase.
— Nu, mulțumesc. O să comand un latte.
Cătălin a pufnit.
— Aha. Deci ești genul acela.
— Care gen?
— Femeia care vrea atenții, ieșiri, flori, restaurante.
Daniela l-a privit atent. Până atunci încercase să găsească scuze: poate era emoționat, poate avea un umor ciudat, poate era doar prea econom.
Dar nu. Nu era economie. Era lipsă de respect.
— Nu vreau restaurante, Cătălin. Vreau bun-simț.
El a râs scurt.
— La patruzeci și cinci de ani, femeile au numai pretenții.
— La cincizeci de ani, unii bărbați încă nu știu diferența dintre modestie și nesimțire.
Chelnerița și-a mușcat buza ca să nu zâmbească.
Daniela s-a ridicat.
— Unde pleci?
— Acasă.
— Pentru un sandviș?
— Nu. Pentru ce ai arătat aducându-l.
Cătălin s-a încruntat.
— Exagerezi.
— Poate. Dar prefer să exagerez ieșind, decât să mă micșorez rămânând.
Ea a plătit cafeaua pe care o comandase deja și a ieșit. Afară, Bucureștiul era zgomotos, aglomerat, viu. Daniela a mers câteva minute fără să se oprească.
Telefonul a vibrat.
“Se vede de ce ești singură.”
A citit mesajul și a zâmbit trist. Apoi a șters conversația.
Seara, Mirela a ascultat povestea și a râs până a început să tușească.
— Cu parizer? Serios?
— Cu ceapă.
— Asta e deja crimă la prima întâlnire.
Daniela a râs și ea. Dar mai târziu, când a rămas singură, a înțeles că întâlnirea aceea ridicolă îi făcuse un bine.
Cu câțiva ani înainte, ar fi rămas. Ar fi zâmbit politicos. Ar fi zis că nu-i nimic. Ar fi mâncat poate jumătate de sandviș ca să nu-l jignească. Apoi s-ar fi întors acasă și s-ar fi simțit murdară pe dinăuntru.
Dar acum plecase.
Nu era vorba despre bani. Nu era vorba despre sandviș. Nici măcar despre folie.
Era vorba despre prima clipă în care omul îți arată cât valorează pentru el timpul tău, emoția ta, pregătirea ta, prezența ta.
Cătălin nu venise să o cunoască. Venise să verifice dacă acceptă puțin.
Iar Daniela, în sfârșit, nu mai acceptase.