De fiecare dată când deschideam ușa dulapului, privirea îmi cădea pe aceeași rochie. O cumpărasem cu douăzeci de ani în urmă, din Piața Obor, la mâna a doua. Treizeci de lei. Culoarea aia de vișină stins, ușor tocită pe umeri, cu o pată minusculă de lapte praf pe poală pe care n-am reușit s-o scot niciodată complet. Era rochia pe care o purtasem când l-am adus pe Andrei de la maternitate, cu buricul lui mic cât o nucă și cu țipătul ăla subțire care nu voia să se oprească. Pe ea o aveam pe mine când a făcut primul pas, agățându-se de tivul ei jerpelit. În ea m-am dus la serbarea lui de absolvire a liceului, cu palmele transpirate ținând un buchet de garoafe de la chioșc.
Acum Andrei se însura. Cu Ioana, o fată dintr-o familie cu stare din Brașov — tatăl ei era notar, mama, arhitect. Iar eu tot rochia aia vișinie o aveam pe mine când am intrat în biserica Sfânta Treime din Șchei, trăgând aer în piept și simțind cum materialul subțire mi se lipește de spate.
Am încercat să mă așez cât mai în spate, lângă o coloană rece, dar rudele Ioanei m-au reperat imediat. Două mătuși de-ale ei, niște femei cu bijuterii groase la gât și parfum amețitor, și-au dat coate.
— Dumnezeule, asta-i mama mirelui?
— N-a avut măcar decența să-și ia ceva de la second? Păi la orice colț de stradă găsești o rochie nouă cu cincizeci de lei…
— Băiatul se însoară într-o familie serioasă și ea arată de parcă vine de la piață. Sărmana Ioana, ce noră o să aibă…
Vocea uneia dintre ele, o femeie cu părul vopsit roșcat și un colier de perle false, îmi intra direct sub piele. Îmi vedeam încălțările — niște balerini negri cu talpa rosă pe margine. Îmi simțeam părul strâns într-un coc din care scăpaseră câteva fire rebele. Mâinile mi le ascunsesem în buzunarele rochiei, buzunare pe care le cususem singură într-o noapte, după ce Andrei a adormit cu capul pe caietul de matematică.
Voiam să mă fac cât mai mică. Dar n-aveam unde să dispar.
Atunci am văzut-o pe Ioana. Venea pe culoarul central cu pasul ei hotărât, rochia de mireasă foșnind ca un val de spumă pe pardoseala de piatră. Nu știu cât costase — nu voiam să știu. Am văzut doar privirea ei. Nu era o privire cu milă, nici cu reproș. Era ceva ce nu înțelegeam încă, o hotărâre de oțel învăluită într-un zâmbet straniu.
S-a oprit la doi pași de mine. Toată biserica a amuțit, până și clinchetul lumânărilor părea înghețat.
Ioana s-a întors cu fața către mătușile ei, cele care șușoteau mai devreme. Și-a pus mâinile în șolduri — un gest atât de nepotrivit cu rochia aia de prințesă, încât unii invitați și-au ținut respirația.
— Mătușă Mario, dumneata ai terminat? Vrei să zici și dumneata ceva, tanti Lucica? Hai, spuneți acum, cât sunt aici, ca să ne fie clar tuturor.
Femeile s-au înroșit, au început să gesticuleze confuz. Colierul de perle false al uneia s-a agățat în bluză. Cealaltă a încercat să zâmbească forțat.
— Păi noi doar…
— Ai terminat, mătușă Mario. Pentru că acum vorbesc eu.
Ioana mi-a luat mâna. Mâna mea aspră, mâna cu care spălasem zece ani scări de bloc ca să-i plătesc lui Andrei cursurile de informatică. Mâna care frământase aluat pentru covrigi la o brutărie din Bartolomeu, cu mirosul de drojdie intrat sub unghii.
— Vedeți rochia asta? Știți de ce e așa specială? În rochia asta, femeia care mă ține acum de mână l-a ținut pe Andrei în brațe când abia respira din cauza unei pneumonii. S-a dus cu el la spital cu tramvaiul cinci, pentru că nu avea bani de taxi. În rochia asta a stat trei nopți nedormite lângă patul lui de spital, ținându-i mâna. În rochia asta a mâncat o supă la plic o săptămână întreagă, ca să aibă el ghiozdan nou în clasa a cincea.
Ioana a tras aer în piept și i-am văzut cum îi tremură bărbia, exact ca lui Andrei când era mic și voia să plângă, dar se abținea.
— Rochia asta valorează mai mult decât orice semnați dumneavoastră la notariat, mătușă Mario. Și dacă nu vă convine cum arată femeia care l-a făcut pe viitorul meu soț să fie bărbatul de care m-am îndrăgostit, ușa e în spate.
Biserica a explodat într-un murmur. Rudele de partea mea — doar cinci oameni, muncitori simpli din fabrica de pâine unde lucrasem și eu — au izbucnit în aplauze.
Mătușile s-au așezat încet, mutându-și poșetele de piele pe genunchi, cu fețele congestionate. Colierul de perle false al uneia se rupsese, iar mărgelele mici se rostogoleau încet pe dușumeaua de piatră, producând un clinchet ușor, penibil.
N-am plâns atunci. Am strâns mâna Ioanei și am simțit cum ceva cald și greu din pieptul meu începe să se topească.
După ceremonie, când mirii au ieșit să se fotografieze în curtea bisericii, mătușa Mario a venit în sfârșit la mine. Avea genele ușor încâlcite de lacrimi și își ținea poșeta cu ambele mâini, ca pe un scut.
— Îmi cer scuze. N-am știut… Andrei vorbește mereu despre dumneavoastră cu atâta dragoste, dar noi n-am priceput.
Am dat din cap, fără cuvinte. N-aveam nevoie de scuzele ei, dar le-am acceptat. Pentru Andrei. Pentru Ioana.
La cârciuma unde se ținea petrecerea, un local modest de lângă zidurile vechi ale cetății, Ioana a insistat să stau lângă ea la masa mirilor. Mi-a turnat vin în paharul de sticlă groasă și mi-a șoptit la ureche:
— Să știi că o să-ți iau o rochie nouă. Nu pentru că asta nu e frumoasă, ci pentru că meriți. Dar pe asta o păstrăm într-o cutie specială, pentru fata mea. Ca să aibă ce purta într-o zi când va fi nevoie.
Am zâmbit și am ridicat paharul. Rochia mea veche, cu pata de lapte praf și cusăturile făcute la lumina veiozei, strălucea în lumina becurilor colorate mai tare decât toate giuvaierele din sală.
Mai târziu, când orchestra de romi a început să cânte o sârbă, m-am trezit dansând cu nepotul de cinci ani al Ioanei, un băiețel cu ochi negri care râdea cu poftă. Se agățase de tivul rochiei mele, exact la fel cum făcuse Andrei cu o viață în urmă, și am știut că pata aia nu mai conta.
Cândva, într-o noapte, aveam să cos o altă rochie. Pentru o altă generație. Dar până atunci, dansam.
