Stăteam lângă fereastra mare a cofetăriei de pe strada Republicii, cu o cafea turcească în față și o felie de prăjitură cu vișine pe care n-o cerusem dar mi-o adusese chelnerul din greșeală. Afară ploua mărunt peste Tâmpa, iar pe geam se prelingea aburul încins al vitrinei cu cornuri. Era o după-amiază de joi, înainte de vacanță, și localul se golea încet.
Ușa s-a deschis cu clinchetul acela pițigăiat de clopoțel și au intrat o femeie îmbrăcată într-un taior bleumarin și un băiat de vreo paisprezece ani, cu un hanorac prea larg și o expresie plictisită. S-au așezat la masa din colț, lângă planta de ficus, iar femeia i-a spus ceva băiatului, ceva despre notele de la școală, pentru că l-am auzit pe copil răspunzând cu un „da, mamă, știu”.
Chelnerul nostru, Mihai, un tip de douăzeci și ceva de ani, a venit la masa lor cu carnețelul în mână. Mihai avea sindrom Down — se vedea din felul în care își ținea umerii și din grija cu care pronunța fiecare cuvânt. Era atent, politicos, așeza farfuriile într-un anume fel, ca și cum fiecare gest ar fi fost repetat de sute de ori. Le-a zâmbit și i-a întrebat ce doresc.
Băiatul a izbucnit într-un râs fals, acoperindu-și gura cu dosul palmei. Nu un râs de surpriză, ci unul de batjocură, din acela pe care-l auzi prin curțile școlilor, când se strâng trei puști și unul arată cu degetul. Femeia l-a atins pe picior pe sub masă și i-a aruncat o privire scurtă, dar el a continuat. Când Mihai s-a poticnit la numele unui sirop, „căpșuni cu frișcă și sos de caramel sărat”, băiatul a rânjit, a dat ochii peste cap și a început să tasteze ceva pe telefon, probabil un mesaj pentru vreun prieten. Apoi a imitat mișcarea gâtului lui Mihai, cu o grimasă exagerată.
Femeia a pus tacâmurile pe masă, exact așa cum așezi un capac peste o oală care dă în fiert. Nu a trântit nimic, dar mișcarea era definitivă. S-a ridicat, s-a dus la Mihai, i-a atins ușor antebrațul și i-a spus ceva, prea încet ca să aud. Apoi a lăsat pe masă o bancnotă de o sută de lei, mult peste nota de plată, și l-a luat pe băiat de umăr. Au plecat. Pe fereastră i-am văzut urcând într-o Dacie Logan gri, iar femeia nu a scos niciun cuvânt până când mașina a dispărut după colțul Muzeului de Artă.
Am rămas cu gustul acru al momentului mult după ce am plecat. Peste câteva zile aveam să înțeleg de ce.
M-am întors la aceeași cofetărie abia peste o săptămână, tot într-o joi. Aveam de corectat niște foi de catalog și liniștea de acolo, combinată cu mirosul de zahăr ars, mă ajuta mai mult decât apartamentul gol. Mihai tocmai așeza scaunele, iar la tejghea, doamna Mariana, patroana, număra bonurile. M-am așezat la aceeași masă de lângă fereastră.
Clopoțelul a sunat iar. Femeia în taior bleumarin a intrat, de data asta singură, și s-a oprit lângă ușă. În spatele ei, băiatul stătea cu mâinile în buzunarele hanoracului, privind în jos. Femeia n-a spus nimic — doar și-a scos poșeta de pe umăr și a strâns-o la piept, ca și cum ar fi vrut să lase loc, fizic, băiatului să înainteze singur.
Andrei nu s-a mișcat. A rămas lângă ușă, cu privirea în podea, apăsând cu vârful adidasului o crăpătură din gresie. Trecuseră câteva secunde bune — destul ca femeia să tușească ușor, un semnal — până când băiatul a făcut, în sfârșit, primul pas. L-am văzut scoțând din buzunarul hanoracului un plic alb, mototolit puțin pe un colț, de parcă îl ținuse acolo de mai multă vreme, poate întors de câteva ori din drum.
S-a apropiat de Mihai, care tocmai punea un scaun pe masă, și a rămas o clipă în spatele lui, fără să spună nimic, până când Mihai s-a întors și l-a văzut. Abia atunci Andrei a întins plicul, cu brațul aproape țeapăn.
— Îmi pare rău pentru data trecută, a zis, cu o voce care i se subția pe ultimele cuvinte. N-am fost în regulă. Mama m-a pus să vin, dar… am vrut și eu. Am strâns din banii mei de buzunar. Sunt trei sute de lei. Ia-i tu.
Mihai nu a întins mâna imediat. A rămas cu scaunul încă în aer o clipă, uitându-se la plic, apoi la Andrei, apoi spre doamna Mariana, ca și cum ar fi căutat un semn că nu era o glumă, o continuare a râsului de acum o săptămână. Tăcerea aceea a durat mai mult decât ar fi trebuit — atât cât Andrei a început să-și retragă puțin brațul, nesigur dacă gestul fusese primit sau respins.
Abia atunci Mihai a lăsat scaunul jos, cu grijă, și a luat plicul cu ambele mâini, așa cum lua tot ce i se dădea la masă — farfurii, pahare, note de plată. L-a deschis acolo, în fața lui Andrei, fără sfială, și a numărat cu voce joasă cele trei bancnote de o sută de lei, mișcând buzele la fiecare cifră.
— Trei sute, a zis. Bine.
Nu a zâmbit imediat. Și-a șters palma de șorț, apoi a întins mâna spre Andrei, țeapăn, oficial, așa cum probabil îl învățaseră la vreun curs să dea mâna cu clienții. Andrei a ezitat o secundă — poate se aștepta la altceva, la o iertare mai rapidă, mai ușoară — apoi a strâns mâna întinsă, stângaci, de parcă nu mai dăduse mâna cu nimeni de vârsta lui Mihai până atunci.
— Nu-i nimic, a spus în cele din urmă Mihai. Data viitoare ceri sirop de căpșuni și-atât.
Andrei a scos un râs scurt, surprins de el însuși, și abia atunci umerii i-au coborât, de parcă ținuse tot drumul până acolo o greutate pe care acum o pusese jos.
Femeia s-a apropiat, a pus o bancnotă de douăzeci de lei pe tejghea, pentru o cafea pe care nu avea de gând s-o bea, și i-a spus doamnei Mariana ceva despre orarul centrului de tineret de vizavi, unde, am înțeles din câteva cuvinte prinse din zbor, Andrei urma să meargă sâmbăta următoare, ca voluntar, nu ca vizitator. Doamna Mariana a notat ceva pe un carnețel de lângă casa de marcat, fără comentarii, ca și cum ar fi fost un lucru obișnuit pentru locul acela.
Înainte să iasă, femeia s-a oprit lângă masa mea — poate pentru că mă recunoscuse din ziua cealaltă — și mi-a zâmbit scurt, fără să spună nimic. A ieșit apoi, iar Andrei a urmat-o, întorcându-se o dată din prag să se uite la Mihai, care tocmai punea plicul, cu grijă, în buzunarul de la piept al șorțului.
Am ridicat ceașca de cafea într-un salut mut, deși nimeni nu se uita la mine, și am privit cum ușa se închidea cu același clinchet pițigăiat. Afară, peste Tâmpa, ploaia se oprise de câteva zile, iar soarele bătea acum drept pe geamul vitrinei cu cornuri. Mihai s-a întors la scaunele lui, mutându-le cu aceeași grijă cu care le muta întotdeauna — dar, de data asta, cu un plic în buzunar care avea să mai stea acolo, cred, câteva zile bune, înainte să ajungă la centrul de tineret de vizavi.
