Vinerea trecută urc scările blocului de pe strada Zorilor din Brașov cu o plasă de portocale în mână. Pe palierul de la doi becul pâlpâie, iar de la ușa apartamentului nostru se aude un zgomot de metal zgâriat. Ușa e deschisă. În hol, mașina mea de spălat stă înfășurată în folie cu bule, legată cu bandă gri. Radu, soțul meu, stă ghemuit lângă ea, roșu la față, cu o șurubelniță în mână.
— Ce faci, Radu? întreb, aplecându-mă să ridic o portocală care se rostogolește de pe scară.
— Mamei îi trebuie mai mult, răspunde el fără să ridice capul. A ei hârâie la stoarcere. I-am promis-o.
Pun plasa jos. Mă uit la furtunul smuls de la perete, la o baltă mică lângă ușa băii. El răsfoiește o cutie de scule, făcând zgomot.
— Adică mașina mea de spălat, cumpărată de mine înainte de nuntă, pleacă la mama ta?
— E aproape nouă, Irina. Mamei îi e greu. Noi mai cumpărăm una.
— „Noi” sună frumos. Cine plătește?
— Păi… eu plătesc. Fii sigură.
Râde scurt, fără umor. Eu intru în bucătărie. Deschid dulapul de sus, cel cu borcane de murături, și scot cel mai mare geamantan pe rotile. Îl trag în dormitor. Îndes în el cămăși, blugi, chiloți, o cutie grea cu trusă de pescuit, o pernă ortopedică. Deasupra pun un teanc de ciorapi nespălați. Ies pe hol.
Radu se uită la mine ca la un spectacol.
— Ce-i asta?
— Accesoriu. Cadoul tău pentru mama ta vine în set complet: mașina de spălat, consultantul de mutat scule, specialistul în cumpărat detergent, susținătorul financiar al facturii la apă și electricitate. Și, normal, bagajul tău.
Deschide gura, apoi o închide. În fața blocului, pe băncuța de lângă toboganul de lângă ghenă, stă nea Gică, fost mecanic la o fabrică de componente auto, pensionar de patru ani. Șade cu o țigară neaprinsă la ureche și se uită la noi.
— Ce faceți, copii, mutați mobila? râde el.
— Ducem cadoul la soacră, zic eu.
— Așa tânără, zice nea Gică, și deja cu soacră. E pe viață, fata mea.
Scot telefonul. Deschid WhatsApp și o apelez pe Petruța, mama lui Radu. Răspunde înainte de al treilea apel.
— Răduță, vii cu mașina? Am pus până și o față de masă curată pe mașina veche, s-o acopăr până ajunge aia nouă.
— Petruțo, intru eu în cadru, împingându-l pe Radu la o parte. Îl aducem și pe Răduță, cu tot cu bagaj. Știi, mașina mea nu se dă fără soțul care știe s-o instaleze. El rămâne la tine o lună, să-ți arate butoanele.
Pe ecran fața Petruței se schimbă brusc. Zâmbetul dispare ca șters cu buretele.
— Cum la mine? Unde să-l pun? Pe canapea am borcanele cu dulceață, în debara am sârme și cartofi. Și mâncarea? Eu nu gătesc pentru doi.
— Păi te descurci, ai făcut-o și când era mic, zic eu zâmbind. E doar pentru o lună.
— O lună?! Ce mă, ați înnebunit?! Eu doar mașina o vreau! Răduță, spune-i nevestei tale că nu…
Radu vrea să intervină, dar îl apuc de umăr și îl trag lângă mine.
— Îmi pare rău, Petruțo, dar avem campanie: iei mașina — primești și soțul. Nu livrăm separat.
Nea Gică de pe bancă scoate țigara de la ureche și o bagă în gură, neaprinsă.
— Ia stai, Petruțo, zice el destul de tare ca să-l audă în telefon. Ce are mașina ta de spălat, de face așa urât?
Petruța oftează.
— Bate de zici că dansează cu cerceii înăuntru. Hârâie, buburuie, se cutremură toată bucătăria. Am crezut că-mi sparge podeaua.
— Filtrul, zice nea Gică, lăsându-se pe spătar. E înfundat. Monede, scame, poate o sârmă de la sutien. Desfaci capacul mic de jos, scoți mizeria, clătești, înșurubezi la loc. Costa zero lei. Nu vă mai jucați cu mașina aia nouă.
Se face liniște. Radu se uită la mine. Eu mă uit la el. Petruța tace și ea în telefon. Doar vântul mișcă o pungă agățată în gardul de lângă ghenă.
Atunci intră pe alee o Dacia Dokker albă, însă mai mult gri de praf, cu un far legat cu sârmă. Șoferul deschide geamul și strigă:
— Cine a comandat transport? Hai, că am cursă la Timișoara în patruzeci de minute!
Radu ridică mâna, apoi o lasă jos. Se uită la mine, la nea Gică, la portbagajul deschis al Daciei.
— Bine, zice el. Rămâne la noi.
— Nu așa repede, zic eu. Mai întâi plătești cursa anulată. Apoi aduci mașina înapoi în baie, cu grijă, fără să zgârii gresia de pe hol. Pui furtunurile, verifici nivelul. Și după aceea mergi la mama ta, îi desfaci filtrul și i-l cureți. Cum a zis nea Gică.
Șoferul claxonează.
— Hai, băiete, ori încărcați, ori plătiți taxa de anulare! Douăzeci de lei!
— Douăzeci? întreabă Radu.
— Plus așteptarea, răspunde șoferul. Cincizeci.
Radu înjură printre dinți. Scoate portofelul din buzunarul interior al gecii, numără o bancnotă de cincizeci și una de douăzeci și i le dă prin geam. Șoferul accelerează și dispare după colț, lăsând un nor de praf.
Nea Gică se ridică de pe bancă, întinzându-se.
— Să te ajut, Răduță? întreabă, chicotind. Am o roabă în debara.
— Mă descurc singur, mârâie Radu.
Apucă folia cu bule și începe să tragă mașina spre ușă. O roată se agață de prag. Mașina se lasă pe o parte. Radu geme și o apucă de bandaj, dar îi scapă. Se lovește la gleznă. Înjură din nou. Nea Gică râde de se ține de burtă. Eu intru în casă, pun apă la fiert pentru ceai și scot paharul preferat — cel cu urși polari.
Toată seara aud zgomote din baie: chei trântite, șurubelnici scăpate, înjurături. Apoi ușa de la intrare se trântește. Radu fuge la magazinul de bricolaj după un furtun nou, pentru că la demontare a stricat filetul. Plătește optzeci și cinci de lei pe el. Vine rupt, șterge mizeria de pe jos, împinge mașina la loc. Pe la nouă seara iese din nou — se duce la Petruța.
Se întoarce la unsprezece și un sfert. E transpirat, supărat, cu o pată uleioasă pe obraz. Pe masă am pus un ceai pentru el. El se așază pe canapea fără să-l atingă.
— Ce era? întreb.
— O monedă de doi lei, o scobitoare, un ac de păr, un nasture și o sârmă de la sutien. Toate înfundate în filtru. Mașina ei merge acum ca un ceas elvețian.
Râde amar. Eu beau din ceai. Apoi mă ridic, merg în hol și mă uit la mașina mea de spălat. Mă aplec și lipesc pe ea, cu bandă adezivă, o etichetă pe care am scris mai devreme cu markerul:
„Total ziua de erou: 155 lei. Taxa de anulare taxi: 70 lei. Furtun nou: 85 lei. Data viitoare, costul va fi mai mare.”
Fac o poză cu telefonul și i-o trimit lui Petruța, cu mesajul: „Mașina mea a rămas acasă. Răduță e și el acasă. Mulțumim de grijă.”
Petruța vede mesajul și scrie: „A naibii să fie filtrul ăla.” Apoi închide.
Radu stă pe canapea, cu ochii pe telefonul lui, care tocmai primește un mesaj de la mama lui: „Mâine să vii să-mi speli cuvertura, că tot m-ai mutat.”
El îmi întinde telefonul. Citesc, zâmbesc și răspund cu un emoji zâmbitor. Apoi pun telefonul pe masă, cu ecranul în sus, și ies pe balcon. Afară miroase a ploaie și cireșe.
