— Mamă, iar ai ținut radiatorul pornit toată noaptea?

— Mamă, iar ai ținut radiatorul pornit toată noaptea?
Mirela nici nu intrase bine în bucătărie și deja vorbea ridicat.
În casă era cald. Pe masă erau ouă prăjite, pâine tăiată și cafea. În prag stătea Elena Popescu, strânsă într-un pulover gros și într-un șal vechi, cu mâinile ascunse în mâneci.
— Mi-a fost frig, mamă, — spuse ea încet. — În anexă îngheață și pereții.
— Atunci pune o pătură în plus.
— Am trei.
Sorin, ginerele ei, se sprijini de tocul ușii cu o felie de pâine în mână.
— Doamnă Elena, factura la curent a venit dublă. Nu putem ține radiatorul ăla ca la pensiune. Și noi avem rate.
Elena îl privi fără să spună nimic.
Casa fusese a ei.
O casă la marginea Brașovului, ridicată împreună cu soțul ei, cărămidă cu cărămidă. Zece ani munciseră pentru ea. Când el murise, Elena nu voise să plece nicăieri. Casa era singurul loc unde încă îi simțea pașii.
Apoi Mirela începuse să vină tot mai des.
La început cu flori. Apoi cu lacrimi. Spunea că nu mai poate plăti chiria, că băiatul are nevoie de curte, că Sorin se chinuie cu creditele.
— Mamă, suntem familie, — îi spunea. — Fă actul de donație acum. Tu rămâi aici, cu noi. Nu-ți va lipsi nimic.
Elena a crezut-o.
A semnat.
La început, Mirela îi spunea “mămica mea bună”. Sorin o întreba dacă are nevoie de ceva. Dar după câteva luni, au început renovările.
Exact în camera ei.
— Două săptămâni, mamă, — o liniștea Mirela. — Dormi puțin în anexa de vară. Îți facem cameră nouă, frumoasă, cu parchet și mobilă.
Au trecut trei luni.
Camera era încă spartă. Tencuiala căzuse de pe pereți, parchetul fusese scos, iar sacii cu moloz stăteau în mijloc. Elena dormea în anexa subțire de vară, unde vântul intra pe lângă ușă și noaptea i se amorțeau picioarele.
Radiatorul electric era singura ei salvare.
— Sorin, acolo nu se poate dormi iarna, — spuse Elena. — Mă trezesc de frig. Mă dor oasele.
Mirela își turnă cafea.
— Mamă, te rog, nu exagera. Sunt oameni care trăiesc mult mai greu.
Elena o privi atent.
— În casa lor?
Sorin râse scurt.
— Casa nu mai e a dumneavoastră, să fim sinceri. Ați donat-o Mirelei. Deci trebuie să ținem cont de bugetul nostru.
Elena simți cum i se strânge ceva în piept. Nu de la frig. De la adevăr.
— Deci nu mai terminați camera?
— Când o să avem bani, — spuse Mirela. — Primăvara poate. Acum totul e scump.
— Iar până atunci?
— Până atunci închizi radiatorul noaptea, — interveni Sorin. — Te învelești bine. Aerul rece e chiar sănătos.
Elena rămase nemișcată.
Apoi se ridică încet.
— Bine.
Mirela oftă ușurată.
— În sfârșit înțelegi.
— Înțeleg mai mult decât crezi, — spuse Elena. — Adu-mi dosarul cu actele.
Mirela se opri cu ceașca în mână.
— Ce acte?
— Actul de donație. Și foaia pe care tu și Sorin ați semnat-o la notar.
Sorin se încruntă.
— Ce foaie?
Elena îl privi drept în ochi.
— Cea în care ați promis că am drept de locuire în camera mea până la moarte. Cu încălzire, întreținere și îngrijire. Sau ați uitat partea asta?
Ceașca Mirelei tremură atât de tare, încât cafeaua se vărsă peste margine.
— Mamă, nu cred că e nevoie să scoatem actele acum, — spuse Mirela.
— Ba tocmai acum e nevoie.
Elena deschise dosarul și scoase documentul. Hârtia era perfect curată. O păstrase ca pe ceva sfânt. Când semnase, crezuse că își asigură liniștea. Abia acum înțelegea că își asigurase supraviețuirea.
Citi rar:
— “Beneficiara donației și soțul acesteia se obligă să asigure donatoarei drept de folosință viageră asupra unei camere locuibile, încălzite, precum și acces la bucătărie, baie și îngrijire corespunzătoare.”
Sorin își drese vocea.
— Asta e o formulare standard.
— Standard nu înseamnă decorativ, — spuse Elena.
Mirela își frecă fruntea.
— Mamă, ce vrei de la noi?
— Să nu mă mai tratați ca pe o povară. Să mă mut astăzi din anexă într-o cameră caldă. Și să terminați camera mea.
— Nu avem bani!
— Aveți bani pentru televizorul nou. Pentru telefonul lui Sorin. Pentru weekendul la munte despre care vorbeați aseară.
Sorin se înroși.
— Ne spionați?
— Nu. Vorbiți prea tare când credeți că bătrânii nu contează.
În acel moment, din hol se auzi glasul nepotului ei, Andrei.
— Mami, bunica poate dormi în camera mea până se repară a ei.
Mirela se întoarse brusc.
— Andrei, du-te să te îmbraci.
— Dar în anexă e frig, — insistă băiatul. — Am fost ieri. Bunica tușea.
Elena simți lacrimile urcându-i în ochi. Nu voia ca nepotul să fie martor. Dar tocmai el spusese adevărul pe care adulții îl ocoleau.
— Vino aici, puiule, — spuse ea.
Andrei se apropie și o luă de mână.
— Nu vreau să pleci.
Mirela își acoperi fața.
Sorin însă izbucni:
— Gata! Dacă vreți scandal, facem scandal.
Elena îl privi calm.
— Nu scandal. Dreptate.
În aceeași zi, Elena se mută în camera de oaspeți. Sorin trânti uși, Mirela plânse, dar nimeni nu o mai trimise în anexă.
A doua zi Elena merse la notar.
— Aveți drepturi clare, doamnă Popescu, — îi spuse notarul după ce verifică actele. — Dacă nu sunt respectate, puteți cere anularea donației sau obligarea beneficiarilor să respecte clauzele.
Elena nu voia răzbunare. Voia doar să doarmă fără să-i înghețe mâinile.
Când se întoarse, puse copia consultării pe masă.
— Nu vreau să vă iau casa. Dar nici nu voi mai locui ca o străină.
Mirela plânse în tăcere.
— Mi-a fost frică, mamă. De rate, de bani, de tot. Sorin spunea mereu că nu ne ajung.
— Și atunci ai decis că eu pot fi mutată unde nu deranjez?
Mirela nu răspunse.
Dar rușinea de pe chipul ei era răspunsul.
Renovarea începu peste câteva zile. Nu cu lux. Cu strictul necesar: izolație, calorifer funcțional, parchet simplu, pereți curați. Andrei își aduse singur o mică lampă pentru noptiera bunicii.
— Ca să nu-ți mai fie frică noaptea, — spuse el.
După o lună, Elena se întoarse în camera ei.
În prima seară, Mirela bătu la ușă.
— Mamă, iartă-mă.
Elena o privi mult timp.
— O să încerc. Dar să știi ceva: iertarea nu încălzește o cameră. Faptele, da.
De atunci, lucrurile nu au mai fost perfecte.
Dar Elena nu a mai tăcut.
A învățat că dragostea de mamă nu trebuie să însemne renunțarea la propria demnitate. Și că uneori cel mai greu lucru nu este să dăruiești o casă.
Ci să le amintești celor care au primit-o că tu nu ai fost inclusă în donație ca mobilier vechi.