— Mama are dreptate, înseamnă că îți ceri iertare de la ea! — a ridicat Sergiu vocea.
Tatiana nu i-a răspuns. Spăla o cană încet, fără grabă, de parcă nu era vorba despre o cană, ci despre ultima bucățică de calm care îi mai rămăsese.
Lidia Petrovna venise “pe drum”, cu sacoșa mare, mărar, biscuiți și o revistă despre reparații. A intrat în apartamentul lor de la Botanica de parcă nu era musafir, ci comisie. A criticat bucătăria, perdelele, cărțile.
— Iar citești. De parcă din cărți se face ordine în casă.
Sergiu a tăcut.
A tăcut cât timp mama lui o înțepa. Dar când Tatiana a spus calm că în casa lor decid ei doi, el a devenit brusc apărătorul onoarei Lidiei Petrovna.
După plecarea ei, Sergiu a cerut scuze. Nu de la mama lui. De la Tatiana pentru tot ce înghițise ani la rând? Nu. El a cerut ca Tatiana să-și ceară iertare.
Atunci ea a mers în dormitor, a scos valiza și a pus în ea haine, acte, încărcător, cosmetice, două cărți, laptopul și plicul cu documentele apartamentului moștenit de la bunica.
A chemat hamali pentru ora nouă dimineața.
— Serios? Din cauza mamei? — a râs Sergiu când a văzut valiza.
— Nu, Sergiu. Din cauza ta.
Dimineața, telefonul a vibrat la 6:38.
“Dumneavoastră sunteți soția lui Sergiu Moraru? Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. E important. Mă numesc Diana.”
S-au întâlnit într-o cafenea de pe Ștefan cel Mare. Diana era tânără, dar obosită într-un fel matur. Ținea cafeaua cu ambele mâini, de parcă i-ar fi fost frig.
— Nu am știut că e căsătorit, — a spus ea. — Doi ani.
— Acum știi.
— Am aflat târziu. După ce s-a născut copilul. Sergiu mi-a spus că voi trăiți formal împreună. Că mama lui nu te suportă și că oricum totul se va termina.
Tatiana a rămas nemișcată.
— Copil?
— Da. Băiat. Are un an și jumătate. Îl cheamă Mihai.
În capul Tatianei s-au aprins toate semnele pe care ea le tot stingea: telefoane întoarse cu ecranul în jos, “lucru peste program”, miros străin pe cămașă, nervozitatea Lidiei Petrovna.
— De ce ai venit la mine acum?
Diana și-a ridicat privirea.
— Pentru că aseară Sergiu mi-a spus că mama lui a pregătit deja camera pentru mine și copil. Și că după scandalul de azi tu singură vei pleca.
Tatiana a închis ochii pentru o clipă.
Camera.
În apartamentul ei.
Nu în casa Lidiei Petrovna. Nu într-o chirie. În apartamentul pe care bunica i-l lăsase Tatianei, spunându-i cândva: “Să ai mereu unde te întoarce, fata mea.”
— El ți-a spus al cui e apartamentul? — a întrebat Tatiana.
Diana a clipit.
— A spus că e al vostru.
Tatiana a zâmbit rece.
— Nu. E al meu.
Cuvintele au rămas între ele ca o ușă deschisă.
Diana s-a făcut palidă.
— Eu nu știam.
— Cred că multe nu știai.
Tatiana s-a ridicat.
— Vii cu mine?
Diana a ezitat.
— Nu vreau scandal.
— Nici eu. Vreau doar ca el să spună aceeași minciună în fața amândurora. Să vedem dacă poate.
Când au ajuns la Botanica, Lidia Petrovna era deja în apartament. Nu doar era acolo — mutase lucruri. Pe canapea se afla o păturică de copil, pe masă niște farfurii noi, iar în colțul dormitorului stătea o pungă cu jucării.
Tatiana s-a oprit în prag.
— Văd că v-ați acomodat.
Sergiu a ieșit din bucătărie și a încremenit când a văzut-o pe Diana.
— Ce faci aici?
— Am venit să văd camera pe care mama ta a pregătit-o pentru mine, — a spus Diana.
Lidia Petrovna și-a îndreptat spatele.
— Tatiana, nu dramatiza. Tu singură ai făcut valiza.
— Da. Dar nu ca să vă las vouă apartamentul bunicii mele.
Sergiu s-a înroșit.
— Nu începe.
— Ba încep. Pentru prima dată încep eu.
La ușă au sunat hamalii.
Tatiana a deschis, le-a spus să aștepte și s-a întors spre cei trei.
— O să mut lucruri azi. Dar nu ale mele.
Sergiu s-a uitat la ea confuz.
— Ce?
— Lucrurile tale. Ai o oră să-ți iei ce e al tău. Restul le găsești pe scară sau la mama ta.
Lidia Petrovna a izbucnit:
— Nu ai dreptul!
Tatiana a scos plicul cu acte.
— Ba am. Și, dacă mai ridicați vocea în apartamentul meu, chem poliția.
Diana stătea nemișcată. În ochii ei se vedea cum se rupe ceva.
— Tu mi-ai spus că ea te ține aici, — i-a zis ea lui Sergiu. — Că nu poți pleca pentru că apartamentul e comun.
Sergiu a început:
— Diana, eu voiam doar…
— Nu. Tu voiai apartament, mamă mulțumită, soție dată afară și copil folosit ca dovadă că ești bărbat.
Lidia Petrovna s-a repezit:
— Să nu vorbești așa cu fiul meu!
Diana s-a întors spre ea.
— Fiul dumneavoastră are un copil. Ar fi bine să-l învățați să nu mai mintă înainte să-l învățați cum să-și schimbe femeile.
A fost prima dată când Lidia Petrovna nu a găsit replică.
În acea dimineață, hamalii nu au mutat valiza Tatianei. Au mutat lucrurile lui Sergiu. Haine, cutii, scule, două genți și fotoliul pe care el îl numea “al lui”.
Sergiu pleca din apartament cu fața omului care până ieri credea că totul îi aparține.
Tatiana a schimbat yala în aceeași zi.
Divorțul nu a fost ușor. Sergiu a încercat să joace victima. Lidia Petrovna povestea rudelor că Tatiana “l-a dat afară pe drumuri”. Tatiana nu se apăra. Oamenii care voiau adevărul îl vedeau. Ceilalți oricum alegeau legenda.
Diana nu s-a mutat cu Sergiu. A stabilit reguli clare pentru Mihai. Sergiu putea fi tată, dar nu prin minciună, nu prin manipulare și nu sub dictarea mamei.
După câteva luni, Tatiana a cumpărat perdele noi. Nu pentru că Lidia Petrovna avusese dreptate. Ci pentru că ea însăși a vrut lumină.
A pus cărțile pe masă. A făcut ceai. Și pentru prima dată după mult timp, apartamentul bunicii nu mai părea locul unei lupte.
Părea casă.
Iar casa, a înțeles Tatiana, nu e acolo unde cineva îți spune cui să ceri iertare.
Casa e acolo unde nu trebuie să ceri iertare pentru că ai ales să te salvezi.