M-am prefăcut că sunt feciorul unei femei bătrâne dintr-un centru de îngrijire, pentru că adevăratul ei fecior îmi plătea bani pentru asta. Iar după moartea ei am primit o scrisoare care m-a făcut să încremenesc.
Lucram curier prin Chișinău și trăiam de la o comandă la alta. Mama mea trecuse printr-o operație grea, iar medicamentele costau tot mai mult. Uneori mă uitam la rețetă și mă gândeam ce pot cumpăra acum și ce trebuie amânat.
Atunci m-a găsit Sergiu.
Era fiul lui tanti Maria, o femeie bătrână care locuia într-un centru de îngrijire la marginea Chișinăului. Sergiu avea afacere cu materiale de construcții, mașină scumpă și felul acela de a vorbi de parcă totul are preț.
— Mama are probleme cu memoria, mi-a spus el. În zilele bune spune tuturor că feciorul ei a uitat-o.
— Și n-a uitat-o? am întrebat fără să vreau.
Sergiu m-a privit rece.
— Eu nu te plătesc să pui întrebări. Te plătesc să rezolvi o situație. Semeni puțin cu mine când eram mai tânăr. Mergi la ea o dată pe săptămână, stai jumătate de oră și îi spui că ești Sergiu.
Mi s-a făcut rușine numai auzind propunerea.
Dar apoi m-am gândit la mama. La pastile. La factura de la clinică.
— Cât? am întrebat.
— Cinci sute de euro pe săptămână.
Am acceptat.
Prima dată când am intrat în camera lui tanti Maria, ea stătea lângă fereastră și ținea în mână o batistă albă. Când m-a văzut, i s-au luminat ochii.
— Ai venit, puiul mamei, a șoptit.
Am rămas blocat.
Nu eram pregătit pentru bucuria ei. Eram pregătit să mint. Să joc un rol. Să plec repede. Dar ea mi-a luat mâna și a ținut-o de parcă se temea să nu dispar iar.
Uneori îmi spunea Sergiu. Alteori mă numea cu numele soțului ei mort. Uneori uita ce vorbisem cu cinci minute înainte.
Dar mereu întreba:
— Ai mâncat? Nu te ostenești prea tare? Dormi noaptea?
Nimeni nu mă întreba asta. Nici măcar eu pe mine.
Au trecut luni. La început mergeam pentru bani. Apoi am început să-i duc flori. Biscuiți moi. Mere coapte, fiindcă spunea că îi amintesc de copilărie.
Sergiu trimitea banii la timp, dar la centru nu venea niciodată.
Într-o după-amiază, tanti Maria s-a uitat la mine cu o claritate ciudată.
— Tu ești băiat bun, Andrei. Să nu crezi că Dumnezeu nu vede când omul face rău din disperare.
Mi s-a oprit respirația.
— Tanti Maria…
Dar ea deja zâmbea în gol, pierdută iar în lumea ei.
Două zile mai târziu, m-au sunat de la centru.
Tanti Maria murise liniștit, în somn.
La înmormântare, Sergiu a stat puțin, apoi a plecat “la o întâlnire urgentă”. Eu am rămas lângă mormânt până au plecat toți.
Peste trei zile, directoarea centrului m-a chemat.
A pus pe masă un plic închis.
— Tanti Maria a lăsat asta pentru dumneavoastră. Și o ultimă rugăminte.
Am deschis plicul cu mâinile tremurând.
Prima frază m-a făcut să simt că îmi fuge pământul de sub picioare.
“Andrei, eu am știut că nu ești Sergiu…”
Am citit mai departe cu inima strânsă.
“Nu tot timpul. Mintea mea se rătăcea. Uneori vedeam în tine feciorul meu, alteori pe tatăl lui, alteori un băiat străin. Dar în zilele limpezi știam. Și nu te-am alungat, pentru că tu veneai cu rușine, dar și cu inimă.”
Nu mai vedeam bine rândurile.
Directoarea a scos din sertar o cutie mică.
— Aici este și rugămintea ei.
În cutie era o iconiță veche, un plic pentru Sergiu și câteva acte de la bancă.
— Nu pot lua nimic, am spus. Eu am mințit-o.
Directoarea mi-a întins încă o foaie.
“Dacă refuzi, mă superi, Andrei. Știu de mama ta. Mi-ai povestit. Poate nu țineam minte tot, dar țineam minte că ochii tăi se schimbau când vorbeai despre ea. Banii aceștia sunt pentru medicamentele ei. Primește-i ca de la o mamă bătrână.”
M-am prăbușit pe scaun.
Nu știu cât am plâns.
Ultima rugăminte a lui tanti Maria era să-i duc lui Sergiu scrisoarea ei.
L-am sunat. A venit abia seara, grăbit și nemulțumit.
— Ce s-a mai întâmplat?
— Mama dumneavoastră v-a lăsat asta.
Când a auzit “mama”, ceva i s-a schimbat pe față.
A luat plicul. Citea repede la început. Apoi tot mai încet.
— Ce scrie? am întrebat.
El a înghițit greu și a citit:
“Sergiu, nu m-a durut că ai plătit un străin să vină în locul tău. M-a durut că ai crezut că eu am nevoie doar de cineva care să-ți semene. Eu aveam nevoie de tine.”
Sergiu a lăsat foaia jos.
— Eu nu puteam, a zis. Nu puteam s-o văd așa. Ea uita. Mă întreba cine sunt. Mă durea.
— Și pe ea o durea că nu veneați.
El nu s-a apărat. Poate pentru prima dată.
În seara aceea m-am dus la mama mea. Ea dormea. M-am așezat lângă patul ei și am stat așa aproape o oră.
Când s-a trezit, m-a întrebat:
— Andrei, ce-i cu tine?
— Nimic, mamă. Vreau doar să fiu aici.
Banii lui tanti Maria au ajutat la tratament. Dar lecția ei a fost mai mare decât orice sumă.
Sergiu a început după aceea să ajute centrul de îngrijire. La început am crezut că o face din vină. Poate chiar așa era. Dar uneori și vina poate fi începutul unei schimbări, dacă omul nu fuge de ea.
Într-o zi mi-a spus:
— Eu am avut mamă și n-am venit. Tu n-ai avut dreptul să fii fiul ei, dar ai fost.
N-am știut ce să-i răspund.
Am păstrat iconița lui tanti Maria pe masa de lângă patul mamei mele.
Ca să nu uit niciodată: oamenii nu au nevoie să le joci roluri perfecte.
Au nevoie să vii.
Să stai.
Să ții de mână.
Până nu e prea târziu.