Am știut că e ceva grav când am văzut-o pe mama stând în prag fără să sune la interfon. De fapt, urcase direct, se oprise în fața ușii noastre și aștepta. Avea geanta aia de piele pe care o lua doar la notar sau la bancă. Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Intră, mamă. Vrei o cafea?
— Nu stau mult. Am venit să vorbim ca oamenii mari.
Adina, soția mea, tocmai termina de spălat vasele. S-a șters pe mâini cu un prosop și s-a sprijinit de blatul din bucătărie. N-a zis nimic, dar am văzut cum i s-au încleștat degetele pe marginea chiuvetei.
Mama s-a așezat pe canapea fără să fie poftită, și-a pus geanta pe genunchi și a oftat adânc.
— E vorba de Florin. Și de copii. Lor le trebuie o casă, nu o garsonieră de douăzeci și șase de metri pătrați. Voi stați aici degeaba, sunteți doar doi. Ar trebui să faceți schimb.
M-am uitat la ea. Am clipit. Am așteptat să râdă, să spună că e o glumă proastă. N-a râs.
— Adică… noi să le dăm casa noastră, iar noi să ne mutăm în garsoniera lor?
— Da. Voi oricum sunteți toată ziua la serviciu. Iar Florin are nevoie de curte. Copiii au nevoie de aer curat. Și știi, tu ești fratele mai mare. Ar trebui să-i ajuți. Întotdeauna am spus că e mai ușor pentru tine, tu ai capul pe umeri.
În bucătărie s-a făcut liniște. Se auzea doar robinetul care picura — trebuia să-l repar de o săptămână, dar n-ajunsesem. Adina a închis robinetul strâns, cu un gest scurt și uscat.
În familia noastră întotdeauna a funcționat așa. Florin era mezinul, comoara mamei. Eu eram ăla mare, ăla care „se descurcă”. Când ne-am luat permisul, mie mi s-a spus să-mi cumpăr singur mașina, că am serviciu. Lui Florin i-au cumpărat părinții un Logan nou, pentru că el „avea nevoie să meargă la muncă”.
Când am terminat facultatea, m-am mutat în chirie. Lui Florin i-au dat garsoniera — aia de pe strada Teilor, pe care o cumpăraseră bunicii. Eu n-am primit nimic atunci. N-am cerut, de fapt. Învățasem de mic că pentru mine nu se face chetă.
— Mamă, tu realizezi ce-mi ceri? Casa asta am făcut-o noi. Adina și cu mine. Cu mâinile noastre.
— Păi știu, Mihai. De-aia m-am gândit că puteți s-o luați de la capăt. Mai faceți una.
Acum un an și jumătate cumpărasem o ruină. O casă bătrânească în satul lui Adina, lângă Reghin. Acoperișul era spart, dușumelele putrezeau, nu exista baie. Când am adus-o pe mama s-o vadă, a stat zece minute și a plecat spunând că „a greșit adresa”. În mașină i-a dat un mesaj lui Florin, pe care l-am văzut din greșeală: „Mihai a luat o cocioabă, nu o casă. Biata Adina…”
N-am spus nimic. Am muncit. În fiecare weekend, după opt ore de schimb la fabrică, luam trenul până la Reghin. Adina venea cu mine. Băteam scânduri, încărcam moloz în roabă, puneam gresie. Vecinul, nea Costică, venea uneori să ne ajute cu instalația electrică și nu ne lua bani — îi lăsam o sticlă de pălincă de prună, din aia de Bistrița, pe care o făcea socrul meu. Într-o vară am schimbat acoperișul. În toamnă am tras apă în casă. Iarna trecută am dormit în living, cu centrala pe lemne, și beam ceai uitându-ne pe geam la grădina goală pe care urma s-o punem la punct în primăvară.
Acum curtea e plină de pomi. Doi cireși, un corcoduș, un nuc bătrân care era deja acolo și pe care l-am lăsat exact cum era. Am făcut foișor. Am pus gazon. Adina și-a amenajat o seră mică, din folie și țevi de PVC, unde crește roșii cherry și busuioc. Casa are trei camere, living, o baie cu cadă, o verandă pe care bem cafeaua dimineața. Am muncit doisprezece ani pentru asta.
Când am terminat, am dat o masă. I-am chemat pe toți. Mama a stat în foișor și s-a uitat lung la casă, la grădină, la leagănul pe care-l făcusem manual, din lemn de salcâm. N-a zis mare lucru. Doar: „E frumos aici. Cine s-ar fi gândit.”
Acum, șase luni mai târziu, stătea pe canapeaua noastră și ne cerea s-o dăm lui Florin. Pe motiv că lui îi trebuie mai mult.
— Mamă, tu îți amintești ce mi-ai spus când ai văzut casa prima oară?
— Mihai, au trecut multe…
— Mi-ai spus că am făcut o greșeală. Că am aruncat banii. Că e o cocioabă.
A tăcut. Geanta de piele stătea nemișcată pe genunchii ei.
— Acum e brusc o casă pentru care merită să facem schimb?
— Nu vorbi așa cu mine. E vorba de fratele tău.
— Fratele meu poate să facă exact ce am făcut eu. Să cumpere o casă veche și s-o repare. Să care moloz. Să doarmă pe saltea, că n-avem mobila. Să vină sâmbăta la șapte dimineața să pună faianță. Nimeni nu-l oprește.
— Tu nu înțelegi. El are copii mici, el nu poate…
— Mamă. Am muncit doisprezece ani. Adina a muncit doisprezece ani. Am pus fiecare șurub, fiecare scândură, fiecare metru de țeavă. Nu am cerut nimănui nimic. Iar tu vii și-mi spui să dau totul degeaba? Lui Florin? Care a primit apartamentul de la bunica și mașina de la tata?
Adina s-a desprins de lângă blat și a venit lângă mine. I-am simțit mâna pe umărul meu. Nu tremura. Asta mi-a dat un fel de liniște rece.
— Florin are o slujbă, a spus ea cu voce joasă. Poate să-și cumpere o casă cu credit, cum am făcut noi. Poate să-și repare una, cum am făcut noi. Dar e mai ușor să i se dea totul mură-n gură, nu?
Mama s-a ridicat. Și-a îndreptat fusta.
— Atunci așa să-i spui și fratelui tău. Să nu mai sune, să nu mai întrebe. Să înțeleagă că pentru voi e mai importantă o grămadă de cărămizi decât familia.
— Familia, am zis eu deschizând ușa, e femeia asta care stă lângă mine. Sunt anii pe care i-am petrecut construind. E liniștea pe care ne-am câștigat-o. Nu e un schimb imobiliar care să-ți convină ție. Noi deja ne-am ajutat familia. Amândoi.
A ieșit fără să se uite înapoi. Pe hol am auzit-o oprindu-se o secundă. Am crezut că o să spună ceva. N-a spus. Ușa de la intrare s-a închis încet, cu un clic atent, ca și cum nimic nu se întâmplase.
Am stat acolo, în picioare, simțind cum îmi palpită sângele în tâmple. Pe etajeră era o poză cu noi doi, din prima vară. Eram plini de moloz, cu mănuși rupte și zâmbete obosite. Adina s-a dus la bucătărie, a luat o cană, și-a turnat apă de la robinet. A băut pe nerăsuflate. Apoi s-a uitat la poză.
— Nu le dăm nimic, Mihai. Nimic.
Și atunci m-am liniștit. Nu pentru că trecuse pericolul. Ci pentru că știam exact ce aveam de făcut.
A doua zi dimineață am sunat la notariat. Am întrebat care sunt actele necesare pentru o donație. Doamna notar, o femeie de vreo cincizeci de ani cu ochelari groși și voce răgușită, m-a întrebat de două ori dacă sunt sigur.
— Sunteți căsătoriți sub regimul comunității legale, da? Ea e de acord? Nu vă grăbiți, gândiți-vă bine.
— Doamnă, m-am gândit doisprezece ani. Sunt foarte sigur.
Trei zile mai târziu am invitat-o pe mama la o cafea. În oraș, la o cofetărie de lângă piața centrală. Am ales locul intenționat, un loc în care nu putea să facă scenă. Chelnerița aducea cafeaua, una turcească pentru ea și un espresso pentru mine. Afară se auzeau tarabele cu legume, o țigancă vindea flori de câmp, un bătrân acorda un acordeon lângă statuia lui Avram Iancu.
Mama s-a așezat, a pus din nou geanta pe genunchi. Am deschis mapa. Am scos contractul.
— Mamă. Uite ce vreau să vezi.
I-am întins hârtia. A citit cu ochii mijiți, căutându-și ochelarii în geantă. Pe măsură ce citea, i s-a schimbat fața. Buzele i s-au subțiat. Degetele i s-au încleștat pe foaie.
— Ce-i asta?
— Este actul de donație prin care trec casa pe numele Adinei. Integral. Cu teren, cu construcție, cu tot. De azi, casa nu mai este a mea. Este doar a ei.
S-a uitat la mine ca la un străin.
— Ai… ai făcut asta fără să-mi spui?
— Nu era treaba ta, mamă.
A lăsat hârtia pe masă.
— Dar puteai s-o păstrezi și pentru tine. Puteai să-l ajuți pe fratele tău cu ceva…
— Nu mai am ce să-i dau, mamă. Nu mai am casă. Am donat-o. Adina e proprietara. Și ea n-o să i-o dea. Niciodată.
A urmat o tăcere grea. Chelnerița a venit să întrebe dacă mai dorim ceva. I-am făcut semn că nu. Mama s-a uitat pe fereastră, la piața aglomerată. Părea mai bătrână dintr-odată.
— Nu credeam că ești în stare de așa ceva.
— Nici eu nu credeam, mamă. Dar m-ai învățat tu. Toată viața mi-ai spus că eu mă descurc. Că eu sunt cel puternic. Ei bine, asta înseamnă să fii puternic: să-ți aperi munca. Chiar și de propria mamă.
A pus contractul pe masă, cu un gest atent, de parcă ar fi fost un pahar de cristal pe care nu voia să-l spargă.
— Florin o să fie foarte dezamăgit.
— Florin a fost dezamăgit de câte ori n-a primit ceva pe tavă. O să treacă. E mare acum. Face treizeci și patru de ani luna viitoare. Poate e timpul să se dezamăgească puțin. Ajută la caracter.
Am plătit cafeaua. Am lăsat un bacșiș de cinci lei. Am pus mapa sub braț. Când ne-am ridicat, am văzut că ochii mamei erau umezi. Dar nu erau lacrimi de tristețe. Erau lacrimi de furie.
Nu ne-am îmbrățișat la despărțire. Ea a luat-o spre parcare, eu spre gară. Pe drum, mi-a sunat telefonul. Era Adina.
— Ai făcut-o?
— Da.
— Spune-mi cum a reacționat.
— A tăcut.
— Atunci e bine. Vin acasă devreme. Fac sarmale. Am luat varză murată de la piață, de la o femeie din Saschiz.
— Perfect, am zis. Vin și eu.
Am închis. M-am uitat la mapa din mână. Casa noastră nu mai era o miză. Nu mai putea fi cerută, negociată, împărțită. Era acolo unde trebuia: la Adina.
Seara, în bucătăria noastră îngustă din apartamentul pe care încă îl aveam în chirie, stăteam unul lângă altul și învârteam sarmale. Mirosea a varză acră și a cimbru. Adina îmi povestea ceva despre o colegă de la serviciu, eu o ascultam fără să rețin prea multe. Mă gândeam la cum se așază lucrurile. La cum, uneori, cel mai corect gest nu este să ceri respect, ci să-l impui.
Am pus ultima sarma în oală. Am acoperit-o cu frunze de varză. Adina a pus capacul. Afară ningea ușor, deși era abia noiembrie. Un câine lătra undeva, pe scara vecină, iar caloriferul țiuia.
Mama a sunat a doua zi. Vocea ei era schimbată, mai joasă.
— Am înțeles, Mihai. Ai câștigat. Nu mai vorbim despre asta. Dar să știi că pe mine m-ai pierdut.
Am respirat adânc.
— Mamă, pe tine te-am pierdut de când aveam doisprezece ani și tu l-ai trimis pe Florin în tabără la mare, iar pe mine m-ai lăsat acasă, pentru că „eu înțeleg”. Acum doar am semnat actele.
Am închis. Am pus telefonul pe masă. Pe ecran mai apăruse un apel de la Florin, la care n-am mai răspuns.
M-am dus la fereastră. Un tramvai trecea pe șine, pe strada Republicii, scuturând geamul subțire. Am deschis larg fereastra și am lăsat aerul rece să intre. Mi-am adus aminte de ziua când am turnat fundația, cu Adina în salopetă și cu cizme de cauciuc, râzând în ploaia de octombrie. Mi-am adus aminte de mirosul de mortar, de tencuiala udă, de primul foc pe care l-am făcut în sobă.
Am închis fereastra și m-am dus să pregătesc centrala. Urma să plecăm la Reghin, să vedem dacă a înflorit corcodușul.
N-aș schimba nimic.
