Mă cheamă Silvia, am cincizeci și opt de ani și țin bufetul de la ștrandul din Năvodari, ăla cu cabinele albastre care se cojesc puțin mai mult în fiecare vară. Văd trecând sute de vacanțieri între iunie și septembrie, iar povestea asta am văzut-o desfășurându-se chiar sub ochii mei, la propria mea tejghea, printre înghețatele cu vafe.
Este o doamnă care vine în fiecare an de aproape zece ani, Camelia, cincizeci și patru de ani, profesoară de economie pensionată anticipat. Închiriază aceeași căsuță de vacanță, cea de lângă pini, și poartă mereu același costum de baie întreg, roșu, decupat pe șolduri, pe care cred că l-a cumpărat de la un mall din Constanța. Nimic extravagant, dar îl poartă cu o naturalețe care, se pare, deranjează.
În vara aceea, fiica ei îi făcuse o poză pe plaja de la Vama Veche, într-o duminică de iulie când vântul se potolise și marea era netedă ca-n palmă. Camelia râdea, un cornet cu două cupe — fistic și afine, opt lei cupa în anul acela — i se topea deja pe degete. Fiica postase poza pe Instagram cu o descriere simplă: "Mama în vacanță". Nimic mai mult.
Eu am văzut continuarea abia pentru că Camelia mi-a arătat telefonul într-o dimineață, printre două cafele, așteptând să se încingă vafelnița — lua mereu o vafă simplă, cu zahăr, niciodată cu frișcă, zicea că i se lipesc degetele și nu mai poate întoarce paginile cărții. Sub poză, zeci de comentarii. "La vârsta ei, serios." "Ar trebui să lase asta pe seama tinerelor." "Vine un moment când trebuie să știi să te mai acoperi puțin, nu?" Și cel mai rău era că jumătate din comentarii veneau de la femei. Femei de vârsta ei, uneori mai tinere.
Ea n-a răspuns nimic. Doar a pus telefonul lângă vafă, a suflat în cafeaua care încă abureau, și mi-a spus, așa, fără să dramatizeze: "Știi, Silvia, cred că ce le deranjează nu e costumul de baie. E că nu par să-mi cer scuze că încă sunt aici."
Recunosc că în momentul ăla n-am știut ce să răspund. Câinele meu, un labrador bătrân care dă mereu târcoale bufetului sperând să cadă vreun mici, se culcase lângă picioarele ei chiar atunci, de parcă simțea că trebuie să stea liniștit.
În zilele următoare, nimic nu s-a schimbat la ea. A continuat să vină după vafă la șapte și jumătate, să înoate până la geamandura portocalie și înapoi, să se instaleze pe prosop cu o carte de buzunar cu colțurile îndoite de la sare. Într-o după-amiază, o adolescentă de la campingul vecin, poate de cincisprezece ani, a venit s-o întrebe de unde și-a cumpărat "costumul ăla roșu, e superb". Camelia a zâmbit — nu zâmbetul acela țeapăn din filme, un zâmbet adevărat, puțin surprins — și i-a spus numele magazinului.
Atunci am înțeles că ceva se rezolvase, fără zgomot, fără ca ea să fi avut nevoie să răspundă la vreun comentariu online. N-a șters poza. N-a închis contul. A continuat pur și simplu să trăiască exact ca înainte, cu același prosop, aceeași carte, același costum roșu care începea să se decoloreze ușor pe umeri de la soare.
La sfârșitul lui august, înainte să predea cheile căsuței, a trecut să mă vadă o ultimă dată. Mi-a întins un plic: adresa ei, ca să-i trimit o vedere de la ștrand la iarnă, ca în fiecare an. Și a adăugat, punându-și ochelarii de soare pe nas: "Anul viitor iau tot un costum roșu. Poate unul și mai aprins."
A plecat spre parcare, valiza cu rotile hurducăindu-se pe pietriș, iar labradorul bătrân a urmat-o vreo trei metri înainte să renunțe și să se întoarcă să se tolănească la umbra bufetului.
