# Cei 100 de trandafiri galbeni
Livrarea a venit marți, puțin după prânz. Stăteam în bucătărie, la etajul patru, cu cafeaua care se răcise deja. Afară, tramvaiul 25 scârțâia pe șine. În scara blocului mirosea a clor și a ceapă prăjită, de la vecina de la parter. Am auzit soneria și am deschis. Un băiat cu caschetă mi-a întins o cutie mare, legată cu fundă. Câinele vecinei, unul mic și alb, a lătrat de pe palier. Curierul a făcut un pas înapoi. Pe foaia de livrare scria doar numele meu, „Luiza D.", scris de mână, cu litere mici, îngrijite. Fără expeditor. Am semnat.
Am pus cutia pe masă. Înăuntru erau o sută de trandafiri galbeni, aranjați în rânduri perfecte. Miroseau a dulce, dar prea intens. Nu era niciun bilet, niciun nume. Am răsucit cutia. Nimic. Doar florile. Am zâmbit o secundă, deși ceva în stomacul meu se strângea.
Andrei era plecat la București, la un curs de formare. Asta spusese. Așa că primul gând a fost că pregătise o surpriză. Dar în secunda următoare mi-am amintit că Andrei nu-mi dăruise niciodată trandafiri galbeni. Întotdeauna albi. Cei de la nunta noastră erau albi.
Apoi am observat numărul. O sută. Nu nouăzeci și nouă, nu o sută unu. Pe bonul de la florărie scria clar: „100 trandafiri galbeni". Am început să-i număr. Zece pe rând. Zece rânduri. Era exact ca o matrice. Dar la trei tulpini din rândul din mijloc, chiar sub floare, am simțit ceva tare sub degete, ca o agrafă înfășurată în hârtie.
Am rupt prima tulpină și am despăturit hârtia subțire, rulată strâns ca un tichet de cinema. Pe ea scria cu litere de tipar: „Nu trebuia să ai încredere în el." Am desfăcut a doua tulpină. „Nu-ți spune tot adevărul." A treia: doar o dată. „11 mai." Ziua în care l-am cunoscut pe Andrei.
Am luat telefonul. L-am sunat. Nimic. Mesajele nu se livrau. Ecranul afișa „Andrei mobil" când am apăsat din nou. Apoi am format 112.
Poliția a venit într-o oră. Doi agenți. Unul tânăr, cu un dosar sub braț. Altul mai în vârstă, cu un pantof care scârțâia, plutonier Cornel Barbu, așa scria pe ecuson. Le-am arătat trandafirii și hârtiile scoase din tulpini. Au crezut întâi că e o glumă. Tânărul a zis că poate e o afacere cu livrări greșite. Dar când plutonierul Barbu a citit cele trei bilete, alături, unul lângă altul, și-a scos ochelarii și a apăsat degetul pe ultimul.
— 11 mai. Asta nu e o dată aleasă la întâmplare, doamnă. Cineva vă cunoaște povestea în amănunt.
Mi-a explicat că cele trei tulpini fuseseră tăiate, golite pe dinăuntru cu o lamă subțire și umplute la loc cu hârtiile rulate, apoi lipite cu un strop de clei transparent, ca să nu se vadă tăietura. Cineva petrecuse timp, migălos, ca mesajul să ajungă exact în ordinea asta, exact la mine.
În acel moment a sunat telefonul. Pe ecran apărea „Andrei mobil". Am răspuns pe difuzor, cum mi-a făcut semn Barbu. Nu era vocea lui Andrei. Era un bărbat în vârstă, cu o respirație șuierată, ca a cuiva care vorbește cu efort.
— Doamnă Luiza, numele meu e Petre Sava. Am fost avocatul bunicului dumneavoastră, la Sighișoara. Poate nu vă mai amintiți de mine, aveați vreo șaisprezece ani ultima dată când ne-am văzut, la înmormântarea lui.
Am înghețat cu telefonul lipit de ureche.
— De ce sunați de pe telefonul lui Andrei?
— Pentru că e lângă mine, la Oradea, și nu are de ales. I-am spus că, dacă nu-mi dă telefonul cinci minute, chem eu poliția înaintea dumneavoastră. Doamnă, ascultați-mă repede, cât mai am semnal. Soțul dumneavoastră e la un birou notarial de aici, încearcă să vândă casa bunicului dumneavoastră din Sighișoara. Are o procură pe care ați semnat-o acum doi ani, când v-a cerut să-l ajutați cu „niște hârtii pentru bancă". Nu era pentru bancă. Era pentru casă.
— De unde știți toate astea?
— Pentru că bunicul dumneavoastră mi-a lăsat mie o clauză, în afara testamentului oficial, atâta timp cât mai trăiesc: să veghez ca nimeni să nu vândă casa aia fără să vă anunț personal. Acum unsprezece ani am încercat să vă spun ceva despre omul cu care ieșeați atunci, un tânăr nervos, cu datorii, l-am verificat pentru bunicul dumneavoastră, care nu avea încredere în el. V-am scris o scrisoare pe care n-ați primit-o niciodată, pentru că a interceptat-o el, chiar Andrei. Am aflat abia acum trei luni, când am văzut-o la el în birou, neexpediată, în timp ce discutam despre moștenire.
Am simțit că mă clatin, deși stăteam pe scaun.
— De ce florile? De ce nu m-ați sunat direct?
— Pentru că nu m-ați fi crezut pe cuvânt, doamnă. Un bătrân pe care nu-l mai țineți minte, care vă spune că soțul e un fraudator? Am vrut să vă dau ceva ce nu se poate ignora, ceva ce vă obligă să căutați singură adevărul, bucată cu bucată, ca să nu aveți nicio îndoială când ajungeți la capăt. Am comandat florile printr-o nepoată de-a mea, care lucrează la o florărie din Cluj. Numărul, o sută, e vârsta la care ar fi împlinit bunicul dumneavoastră anul ăsta, dacă mai trăia.
În spatele lui s-a auzit vocea lui Andrei, ridicată, apoi un zgomot scurt de sticlă spartă, un pahar căzut, poate răsturnat de cineva care s-a ridicat brusc de la masă.
— Domnule Sava, trebuie să plec, e cineva la ușă, spuneți-i doamnei…
Linia s-a tăiat.
Am rămas cu telefonul în mână. Plutonierul Barbu m-a privit.
— Petre Sava. Avocat, Sighișoara, spuneți?
Am făcut semn că da. Colegul lui tânăr scria deja numele pe dosar.
— O să verificăm, a zis Barbu. Dacă bărbatul ăsta chiar există și chiar e la Oradea cu Andrei al dumneavoastră, o să-l găsim repede. Dar, doamnă, dacă povestea e adevărată, soțul dumneavoastră are nevoie de procura aia validă mai devreme sau mai târziu azi, ca să treacă tranzacția prin notar. Aveți vreun mijloc s-o blocați chiar acum, înainte să ajungă la semnătura finală?
Mi-am amintit atunci de plicul cu copia procurii, pus într-un dosar din dulapul de haine, unde țineam actele importante. Bunicul insistase, cu ani în urmă, să am mereu o copie „la mine, nu la el", spusese, fără să explice de ce.
Am cerut polițiștilor o oră. Am sunat la notariatul din Sighișoara unde fusese autentificată procura inițial, am explicat, am cerut o revocare de urgență, cu poliția pe fir ca martor al situației. Notarul de gardă, o femeie cu voce fermă, mi-a spus că poate procesa revocarea imediat și o poate transmite electronic către Camera Notarilor, vizibilă instant pentru orice alt notar din țară care ar verifica valabilitatea actului.
Am semnat digital, cu Barbu alături, cu tânărul agent filmând procedura pe telefon, „pentru dosar", a zis el.
Douăzeci de minute mai târziu, plutonierul Barbu a primit un telefon de la colegii din Oradea. Un bărbat pe nume Andrei D. se afla la un birou notarial de pe strada Republicii, cu un cumpărător și un contract gata de semnat pentru o casă din Sighișoara. Notarul de acolo verificase procura chiar în momentul semnăturii și o găsise revocată cu nouăsprezece minute înainte. Tranzacția picase pe loc. Cumpărătorul plecase nervos. Andrei rămăsese singur cu notarul, care sunase la poliție să raporteze o tentativă de fraudă cu acte revocate.
Lângă el, spusese colegul din Oradea, se afla și un bărbat în vârstă, care se legitimase drept avocat și insistase să rămână „până se lămurește totul".
Am pus mâna pe masă, lângă cutia goală de flori, și am simțit că mă pot ridica din nou fără să tremur.
Seara, la ora șapte, a sunat cineva la ușă. Nu mă așteptam la Andrei atât de repede, dar el stătea în fața mea, cu chipul roșu, obosit de drum. Avea în mână telefonul, iar pe ecran era o notificare de la bancă.
— Ce-ai făcut, Luiza? Ai închis contul? Ai anulat procura?! — vorbea repede, dar vocea îi tremura, ca a cuiva care simte că argumentele i se sfărâmă unul câte unul.
Nu i-am răspuns imediat. M-am întors, am luat de pe masă un plic. Înăuntru pusem copia denunțului depus la poliție, cu semnătura mea și numărul de înregistrare de la ora nouă dimineața.
— Ce e asta?
— Deschide.
A rupt hârtia. A citit. Mâna i s-a oprit pe ultimul rând, unde scria numele notarului din Oradea și ora la care picase tranzacția.
— Sava te-a mințit. Eu am vrut doar să…
— Domnul Sava mi-a arătat un lucru pe care tu ai ascuns unsprezece ani, i-am spus. O scrisoare pe care n-am primit-o niciodată. Restul l-am verificat singură, la notariat, la bancă, la poliție. Nu am nevoie să te cred pe cuvânt, Andrei. Am acte.
— Nu poți demonstra nimic la tribunal, a încercat el, dar vocea nu mai avea putere.
— De aceea am chemat și poliția. Agentul care a verificat procura e martor oficial. Notarul din Oradea a depus deja sesizare. Domnul Sava a dat declarație despre scrisoarea interceptată. Nu mai e cuvântul meu împotriva cuvântului tău, Andrei. Sunt trei documente și doi martori.
Andrei a lăsat brațul jos. Plicul i-a căzut pe covor. S-a uitat la mine o clipă lungă, apoi s-a întors și a coborât scările, fără să mai spună nimic.
A doua zi am primit un telefon, de data asta de pe un număr fix, de la Sighișoara. Era domnul Sava, cu vocea limpede acum, fără șuieratul de aseară.
— Doamnă Luiza, casa bunicului dumneavoastră e în siguranță. Am depus și eu o plângere separată, pentru interceptarea scrisorii din urmă cu unsprezece ani, ca să rămână scris undeva, oficial, ce s-a întâmplat atunci. Îmi pare rău că a trebuit să aflați așa, cu flori și hârtii ascunse în tulpini, dar la vârsta mea și cu inima cum o am, n-am vrut să risc să nu apuc să vă spun adevărul altfel.
I-am mulțumit. Am închis telefonul și m-am dus la fereastră. Tramvaiul 25 scârțâia în depărtare, la fel ca în ziua în care sosise cutia. Pe masă, trandafirii galbeni începuseră să miroasă a praf. I-am strâns pe toți, i-am pus într-o vază curată, nu la tomberon, până la urmă îmi salvaseră casa bunicului, meritau atât. Măcar atât puteam să fac pentru un bătrân pe care abia mi-l mai aminteam, și care nu mă uitase niciodată.
