Arămiu își înfipse ghearele în perna moale a canapelei și căscă, lăsând să se vadă cerul gurii roz. Ioana tocmai plecase la serviciu, lăsând în urmă mirosul de cafea proaspătă și o mângâiere grăbită pe spinarea lui.
„Ehei, și acum te grăbești”, își spuse motanul, întorcându-se pe partea cealaltă. „Uităm noi cum stăteau lucrurile acum un an? Uităm, se pare.”
Nu era supărat pe ea. Cum ar fi putut? O scosese din ceață cu forțele lui. Poate că a exagerat un pic cu zelul, dar nimeni nu se naște învățat în arta salvării oamenilor. Acum era vie, gălăgioasă, îi cumpăra jucării cu pene și îl strângea în brațe până îi trosneau oasele. Iar el… el era eroul. Lui i se cuvenea meritul. Dar să o luăm cu începutul.
Într-o seară gri de noiembrie, pe când ploaia lovea în burlanele ruginite de pe strada Mureșenilor din Brașov, Arămiu stătea ghemuit lângă un coș de gunoi. Burta îi chiorăia a pustiu. În piața de flori, tarabele erau goale, iar ultimii vânzători își strângeau marfa. Oportunitatea supremă, însă, era un tomberon burdușit cu resturi de la cofetăria de vizavi.
Doar că tomberonul avea paznic. Un șobolan cât o jumătate de pisică, cu blana murdară și ochii mici ca niște mărgele negre. Se uita la Arămiu fără pic de teamă.
— Ce te holbezi? mârâi Arămiu, arcuindu-și spatele. Locul e al tuturor, nu ți-e rușine?
Șobolanul nici nu clipi. Scoase un țiuit scurt, ascuțit. În câteva secunde, din spatele tomberonului, din burlane și din canale începură să iasă zeci de umbre cenușii. Un fognet sinistru crescu de pretutindeni.
— Ai greșit tomberonul, motanule, șuieră șobolanul. E sub protecția noastră. Acum, cară-te până nu te mușcăm de coadă.
Arămiu simți un fior rece. Nu era laș, dar nici nebun nu era. O rupse la fugă, sărind peste băltoace și strecurându-se printre roțile unei mașini parcate. Alergă până ajunse într-o stație de tramvai, sub o bancă udă leoarcă. Inima îi bătea nebunește.
Deodată, o voce lină îl străpunse.
— Pis, pis, pis… ți-e foame, mititelule?
Arămiu ridică privirea. Deasupra lui stătea o femeie. Avea în mână o pungă de la Mega Image din care scosese un pliculeț cu șuncă. Părul îi era prins într-un coc strâns, trenciul prea subțire pentru vremea de afară. Dar nu asta îl făcu pe Arămiu să încremenească. Prin mâna ei, prin palma care întindea fâșia de șuncă, se vedeau clar luminile galbene ale tramvaiului care tocmai intra în stație.
— Maman? șopti motanul, cu blana zburlindu-i-se pe șira spinării.
— Hai, ia, nu te sfii, insistă ea cu un zâmbet palid. Am nimerit azi niște șuncă Parma de calitate. E păcat s-o arunc.
Arămiu înghiți în sec. Nu era fantomă; putea să-i simtă mirosul – un parfum discret de vanilie și ceva medicamentos. Dar era acolo și nu prea. Ca o burniță care stă să se aștearnă.
„Mănânc acum, decid mai târziu”, își zise pragmatic și înfulecă șunca.
— Bravo, frumos mai ești, spuse femeia oftând. Aș mai sta, dar mă ia amețeala. Nu mă simt prea bine în ultima vreme. Parcă nu mai sunt… legată de mine.
Se întoarse și o luă agale spre un bloc vechi de vizavi. Trecea prin bălți fără să le observe, fără să facă valuri.
„E grav”, cugetă Arămiu. „Nu ajunge până mâine dacă nu facem ceva. Pentru o șuncă ca asta, merită să plătesc cu ajutor.”
Singurul care putea să știe ceva era Moșu’. Un motan bătrân, negru ca smoala, care stătea într-o garsonieră părăsită de pe acoperișul unui bloc din Centrul Nou. Toți îl ocoleau. Spuneau că e nebun, că vede lucruri care n-ar trebui văzute, că blestemă. Dar Arămiu aflase dintr-o bârfă de pe alee că Moșu’ știa tainele celor care pălesc.
Se cățără pe scara de incendiu până la etajul patru. Acolo, printre cutii de carton ude și țevi ruginite, îl găsi. Moșu’ stătea cu ochii întredeschiși, privind cum ploaia spală geamul murdar al lucarnei.
— Ce vrei? mormăi fără să întoarcă privirea.
— Am văzut o femeie. E pe jumătate ștearsă. Se vede prin ea, spuse Arămiu direct. Ce boală are? Moare?
Moșu’ tuși, un sunet uscat ca hârtia mototolită. Întoarse încet capul. Ochii lui verzi aveau o adâncime stranie.
— Boala se numește „singurătate”, puiule. I se trage de la o viață în care nimeni n-a avut nevoie de ea cu adevărat. Se duce încet, așa. Întâi devii sticlă, apoi dispari. Fără zgomot.
— Și nu se poate vindeca?
— Ba da. Trebuie să fie necesară cuiva. Cu disperare. Cu totul. O ființă, un animal, o plantă… ceva care s-o lege de pământ.
Arămiu stătu pe gânduri preț de o clipă. Se uită la coada lui stufoasă, la blana lui arămie. O imagine îi fulgeră prin minte: el, tolănit pe o canapea curată, iar ea, femeia, zâmbind.
— Am înțeles. Mulțumesc, Moșule.
— Nu-mi spune Moșule, bombăni bătrânul, dar fără răutate. Și nu mai veni pe aici.
A doua seară, Arămiu o așteptă în același loc. Ploua mărunt și rece. Femeia apăru mai ștearsă ca oricând, abia o pată mișcătoare pe fundalul umed al străzii.
— Tot aici ești, sărăcuțul? șopti ea. Ai înghețat…
Arămiu se apropie și, în loc să se frece de picioarele ei, își puse ambele lăbuțe din față pe genunchiul femeii. Mieună scurt, hotărât, uitându-se fix în ochii ei.
— Vrei să vii cu mine? întrebă ea cu o voce tremurândă.
O urmă până în apartament. Era un spațiu curat, dar fără viață. Pereți albi, o bibliotecă plină de dosare, un fotoliu pe care se așezase praful. În colț, o orhidee ofilită într-un ghiveci. Pe tejgheaua de la bucătărie, o cană nespălată.
— Stai aici, îți dau niște supă, spuse ea, scoțând din frigider o caserolă cu ciorbă de burtă de ieri. O încălzi și puse o farfurie pe jos, lângă piciorul mesei.
Arămiu mâncă pe săturate. Ea își plimbă lingura prin zeamă fără să guste cu adevărat. Apoi, motanul sări pe canapea și se cuibări în poala ei. Porni motorul, torcând ca un tractoraș, vibrând din toate fibrele. Ea tresări, atinse uimită blana caldă, apoi mâna i se opri pe ceafa lui.
— E prima dată după mult timp când… e cald aici, zise ea încet.
Arămiu simți cum consistența genunchilor ei se modifică subtil. Nu mai vedea prin ei. „Ușor-ușor, funcționează”, își zise.
Trecu o săptămână. Femeia, pe care o chema Ioana, începu să-i vorbească. La început, vorbe simple: „Ți-e foame?”, „Vrei să ne uităm la știri?”. Apoi, în timp ce îl pieptăna, se deschise.
— Știi, înainte eram contabilă-șefă la o firmă mare. Toți mă respectau. Dar firma s-a închis, iar eu… am rămas fără sens. Fără soț, fără copii, fără prieteni. Mă trezeam dimineața și mă întrebam: pentru cine mă dau jos din pat?
Arămiu îi dădu un ghiont cu capul în bărbie, ca și cum ar fi spus: „Pentru mine, pentru mine”.
Ea râse – un sunet răgușit, nefolosit de mult, dar autentic.
Primăvara veni brusc peste oraș. Ghivecele cu mușcate apărură pe pervazul Ioanei. Iar Arămiu, acum dolofan și cu blana lucitoare, stătea pe balcon și privea porumbeii. Amintirea lui Moșu’ îl înțepa uneori sub coaste. Trebuia să meargă să-i mulțumească. Acum, când Ioana era din nou plină de viață, poate bătrânul motan avea nevoie de ajutor.
Într-o dimineață cu soare, o urmă pe Ioana până la ușă și, cum ea ieși să ia piața, el sări pe fereastra de la baie și o șterse spre blocul din Centrul Nou.
Se cațără pe scara de incendiu până la lucarna cunoscută. Intră. Cutii de carton, miros de umezeală, liniște. Dar nici urmă de Moșu’.
„Am întârziat”, simți un junghi în piept. „Cum am putut să uit?”
— Cauți pe cineva? se auzi o voce spartă din spatele unui boiler.
Din umbră ieși un motan. Dar nu orice motan. Blana neagră avea acum reflexe argintii fine, ochii păreau mai limpezi. Pășea țanțoș, fără urme de artrită.
— Moșu’? făcu Arămiu, cu coada în semnul întrebării.
— Nu mă mai chema așa, rânji celălalt. Sunt Bătrânul, dacă vrei, dar nu mai sunt Moșu’ cel Negru. Mi-am aplicat singur rețeta.
— Cum adică?
— După ce ne-am văzut, vorbele mele mi-au rămas aici, în cap, zise motanul negru lovindu-și tâmpla cu laba. M-am dus la bătrâna care mă hrănea. Nu mi-a mai lăsat mâncarea pe palier, m-a luat în casă. Și vezi? De atunci, îmi simt fiecare mușchi. Ea vorbește cu mine, eu torc. Amândoi avem nevoie unul de altul. Am amânat niște termene, dacă înțelegi ce vreau să zic.
Arămiu nu-și putea lua ochii de la el. Era o transformare incredibilă.
— Eu… am venit să-ți mulțumesc. Femeia mea e bine. E plină de viață. Prea multă chiar, adăugă el aruncându-și o privire spre coada ciufulită.
— Știu, zise Bătrânul pe un ton blazat. Se vede de la o poștă. Ai reușit, puiule. Acum cară-te înapoi. Ea o să ajungă acasă în zece minute. Și când intră, să fii acolo pe preș, cu burta-n sus, nu pe acoperișuri.
Arămiu dădu din cap. Înainte să dispară pe fereastră, se întoarse.
— Moșu’, adică… Bătrânule, crezi că va rămâne așa?
Motanul negru închise ochii doar pentru o secundă.
— Cât timp tu ai nevoie de ea, iar ea știe asta, e legată aici. Legătura asta e mai tare decât orice boală.
Arămiu se întoarse într-un suflet, strecurându-se pe fereastră exact când cheia se învârtea în broască. Ioana intră cu brațele pline de pungi cu legume, palmele ei fiind dintr-o dată rozalii și opace. Solide. Mirosind a ceapă verde și ridichi proaspete.
— Arămiu! Vezi ce ți-am adus? Un puișor la rotisor! Doar pentru tine. Te iubesc, știi?
Motanul se apropie, frecându-se de gleznele ei cu o ardoare teatrală. Ea râse zgomotos, lăsă pungile din mână și îl ridică, îngropându-și fața în blana lui caldă de pe ceafă.
— Ești toată viața mea, murmură ea în șoaptă.
Arămiu întoarse capul și îi atinse obrazul cu nasul rece.
„Și tu ești a mea”, gândi el. „Și-o să-ți aduc și un șoarece, poate mâine, dacă te porți frumos.”
În seara aceea, Ioana spălă ferestrele. Le frecă până scârțâiră de curate. Orașul de dincolo de geam deveni brusc mai viu, mai luminos. Arămiu stătea pe pervaz, cu câteva boabe de orez încă prinse de bot, privind tramvaiul cum își urma traseul pe sub castani. Nu mai era nici o transparență, nici o ceață. Doar sticla clară și două siluete reflectate în ea: o femeie și un motan roșcat într-un apartament în care, în sfârșit, mirosea a pâine prăjită și a casă.
