— Fiul meu nu a muncit doisprezece ani ca să întrețină o femeie fără nicio perspectivă.
Rodica a spus-o zâmbind, în timp ce tăia prăjitura.
Cristina și-a lăsat furculița jos.
Lucra ca tehnician într-un muzeu din Iași. Repara obiecte vechi, curăța rame și petrecea ore în depozite reci. Nu purta haine scumpe și locuia într-o garsonieră modestă.
Sorin administra un mic atelier de instalații electrice.
Mama lui îl considera „prea bun“ și era convinsă că toate femeile voiau să profite de el.
— Ai întrebat-o măcar dacă are datorii? îl suna ea.
— Mamă, nu fac interogatoriu oamenilor pe care îi iubesc.
— Tocmai de aceea vei fi păcălit.
La mesele de familie, Rodica vorbea despre alte femei.
Despre fiica unei prietene care era medic.
Despre o fostă colegă a lui Sorin care cumpărase două apartamente.
Despre cât de important era ca o soție să „aducă ceva în casă“.
Când nunta a fost anunțată, Rodica a încercat să-l convingă pe fiul ei să semneze un contract prin care Cristina să nu aibă niciun drept asupra atelierului.
— Dacă asta te liniștește, îl semnez, a spus Cristina.
Rodica a rămas fără replică.
În ziua nunții, însă, a refuzat să participe.
Le-a trimis doar un mesaj:
„Când vei rămâne fără bani, să nu vii la mine.“
După ceremonie, Sorin și Cristina au plecat câteva zile în Bucovina, unde ea spunea că locuiește unchiul ei.
În locul unei case bătrânești, mașina s-a oprit în fața unui conac renovat, înconjurat de livezi.
Un bărbat în costum de lucru a coborât treptele.
— Cristina, ai venit.
Sorin a văzut sigla de pe lăzi. Familia aceea deținea una dintre cele mai mari companii de procesare a fructelor din nordul țării.
— Cine este?
— Unchiul meu. El conduce afacerea familiei.
— Afacerea familiei?
Cristina a inspirat adânc.
— Jumătate din aceste livezi sunt ale mele.
Sorin a făcut un pas înapoi.
Cristina i-a explicat că, după ce logodnicul verișoarei sale încercase să obțină controlul companiei, bunicul schimbase regulile pentru toți nepoții.
Niciunul nu avea voie să vorbească despre avere înainte de căsătorie.
— Deci m-ai testat?
— La început am respectat o regulă. Mai târziu mi-a fost frică să-ți spun.
— De ce?
— Pentru că eram fericită că mă vezi pe mine, nu proprietățile.
Sorin s-a simțit trădat.
A plecat singur la pensiune și s-a întors a doua zi.
— Nu vreau acțiuni și nu vreau un post în companie. Dar vreau să nu mai existe secrete între noi.
Cristina a acceptat.
În lunile următoare au rămas în Iași. Ea a continuat la muzeu, iar Sorin și-a condus atelierul.
Unchiul Cristinei le-a propus să modernizeze sistemele electrice ale depozitelor. Sorin a acceptat numai după o licitație internă, cu același preț ca orice alt furnizor.
Rodica a aflat cine era nora ei de la o verișoară.
Atitudinea i s-a schimbat peste noapte.
— Cristina dragă, trebuie să ne vedem. Suntem familie.
La întâlnire, Rodica a pregătit serviciul bun și a vorbit despre greutățile atelierului.
— O familie cu posibilități ar putea ajuta.
Cristina a pus ceașca jos.
— Când credeați că nu am nimic, spuneați că voi profita de Sorin. Acum vreți ca Sorin să profite de familia mea?
— Nu asta am spus.
— Exact asta ați spus, doar mai frumos.
Rodica s-a înfuriat.
Sorin a intervenit:
— Mamă, nu vom cere bani.
— Dar aveți o ocazie!
— Avem o viață. Nu o afacere de familie.
Au plecat.
Rodica a început să spună rudelor că nora ei îl ține pe Sorin departe de familie. Totuși, fiul nu s-a întors la vechiul obicei de a ceda.
A continuat să o viziteze, dar de fiecare dată când începea să vorbească despre moștenire, pleca.
După câteva luni, Rodica a venit la muzeu.
Cristina lucra la restaurarea unei icoane vechi.
— Pot să intru?
— Pentru câteva minute.
Rodica a privit-o lucrând cu pensula subțire.
— Ai răbdare.
— Este necesară.
— Și cu mine ai avut.
Cristina nu a răspuns.
— Am greșit, a continuat Rodica. Te-am judecat după salariu. Iar apoi, când am aflat de bani, m-am purtat și mai urât.
— Da.
— Nu-mi spui că mă ierți?
— Iertarea nu este o frază. Se vede în ce faceți de acum înainte.
Rodica a început să schimbe lucruri mici.
A încetat să pună întrebări despre companie.
Nu a mai comparat-o cu alte femei.
Când atelierul lui Sorin a trecut printr-o perioadă grea, nu a sugerat să ceară ajutor familiei Cristinei. I-a adus mâncare și a spus:
— Dacă ai nevoie să stau la telefon cât lucrezi, sunt aici.
A fost prima dată când sprijinul ei nu avea legătură cu banii.
După doi ani, Sorin a extins atelierul din propriile venituri.
Cristina a rămas la muzeu și a refuzat o funcție în compania familiei.
— De ce muncești acolo, dacă nu trebuie? a întrebat-o odată Rodica.
Cristina a zâmbit.
— Pentru că unele lucruri vechi merită salvate.
Rodica a înțeles că nu vorbea doar despre obiectele din muzeu.