Fetița a apărut în cele patruzeci de minute în care Ileana fusese în grădină să lege roșiile.
Când ieșise din casă, prispa era goală. La întoarcere, lângă ușă se afla un coș de nuiele, acoperit cu o păturică albă.
Înăuntru dormea un bebeluș.
Lângă copil era un plic cu bani și un bilețel:
„O cheamă Sofia. Aveți grijă de ea. Nu spuneți nimănui. Mă voi întoarce.”
Ileana s-a gândit imediat la Daniela, femeia care lucra la brutăria din comuna vecină. De luni întregi se vorbea că soțul Ilenei, Costel, o vizita seara, când pretindea că merge să repare tractorul unui prieten.
Daniela rămăsese însărcinată și dispăruse la scurt timp în Constanța.
Costel era plecat de aproape un an la muncă în Belgia.
— Deci copilul lui a ajuns la ușa mea, a murmurat femeia.
Voia să cheme poliția.
Apoi a citit din nou numele.
Sofia.
Așa se numise mama ei, femeia care crescuse singură patru copii și murise înainte să-și vadă primul nepot.
În acel moment, din casă a ieșit Andrei, fiul cel mare al Ilenei.
Avea douăzeci și doi de ani și lucra la atelierul auto din Valea Mierlei. De când plecase tatăl lui, el făcea cumpărăturile, repara acoperișul și avea grijă de frații mai mici.
— Cine a lăsat copilul?
Ileana i-a întins biletul.
Andrei l-a citit, iar mâinile au început să-i tremure.
— Rămâne aici.
— Cum să rămână? Nu știm cine este mama!
— Tocmai de aceea. Până se întoarce, trebuie să fie în siguranță.
Ileana le-a spus sătenilor că Sofia era copilul unei verișoare plecate în Italia. Moașa pensionară de peste drum a examinat-o și a spus că era perfect sănătoasă.
Cu fiecare zi, Ileana se atașa tot mai mult de fetiță.
Andrei însă părea de-a dreptul schimbat. Îi pregătea laptele, îi spăla hainele și adormea copilul plimbându-l prin curte.
Au trecut aproape șase luni.
Într-o după-amiază de toamnă, câinele a început să latre furios.
La poartă stătea o tânără cu un rucsac și cu obrajii uzi de ploaie.
Ileana a recunoscut-o cu greu.
Mara.
Fata locuise cândva la bunicul ei din sat și fusese colegă de liceu cu Andrei. Era tăcută, retrasă și mereu ținta glumelor. Andrei fusese singurul care o apăra.
— Bună ziua, doamnă Ileana.
— Ai venit să vinzi casa bunicului?
Mara a clătinat din cap. Privirea ei a trecut peste umărul femeii, spre camera în care dormea copilul.
— Nu. Am venit după Sofia.
Andrei a apărut cu fetița în brațe.
Când a văzut-o, Mara a scos un sunet slab și a alergat spre ea. A luat copilul, l-a sărutat pe frunte și a început să plângă.
— Iartă-mă, iubirea mea. Mama n-a avut altă cale.
Sofia i-a atins nasul cu degetele și a zâmbit.
Ileana ar fi vrut să rămână supărată. Mara le lăsase un copil fără explicații și îi obligase să trăiască luni întregi într-o minciună.
Dar când fata a îngenuncheat și i-a mulțumit, furia i s-a stins.
— Ridică-te și spune-ne adevărul.
Mara povesti că, după moartea bunicului, mama ei se recăsătorise. Noul soț avea un partener de afaceri, proprietarul unor depozite de materiale de construcții.
Bărbatul era cu optsprezece ani mai mare decât Mara.
Mama ei o convinsese să accepte căsătoria.
— Spunea că un asemenea om nu se refuză. Avea bani, relații și o casă mare.
După nuntă, bărbatul începuse să-i controleze telefonul, hainele și prieteniile. Mai târziu veniseră loviturile.
Când Mara rămăsese însărcinată, violența continuase.
— Mi-a spus că, dacă plec, îmi ia copilul și mă declară nebună. Avea relații și eu îl credeam.
O asistentă din maternitate îi vorbise despre un centru pentru femeile abuzate. Cu ajutorul lor, Mara răspândise vestea că fetița murise la naștere.
Apoi fugise.
— N-am putut ține copilul la adăpost. Mi-era teamă că va afla unde sunt. Mi-am amintit de dumneavoastră și de Andrei.
Andrei și-a întors privirea.
În liceu o iubise pe Mara, dar nu-i spusese niciodată. După ce ea plecase din sat, o căutase pe rețelele sociale, apoi aflase că se măritase.
Procesul durase luni întregi. Procurorii găsiseră mesaje de amenințare, rapoarte medicale și înregistrări făcute de Mara.
Bărbatul fusese condamnat la închisoare și primise interdicție de apropiere.
— Sentința a rămas definitivă ieri, spuse Mara. Acum pot să-mi cresc copilul fără să fug.
Ileana a simțit o durere ascuțită.
Sofia era fiica Marei, dar în ultimele luni devenise și copilul lor.
Andrei propuse ca Mara să rămână o vreme în casă. Fetița trebuia să se obișnuiască treptat cu mama ei.
Mara acceptă.
Zilele deveniră săptămâni. Andrei îi repară casa bunicului, o însoți la instituții și o ajută cu actele Sofiei.
Ceea ce nu spuseseră în adolescență au început să spună acum.
După un an, Mara și Andrei s-au căsătorit.
Ileana a insistat să facă nunta în curtea casei. Sofia a purtat o rochiță albă și a adormit în brațele bunicii înainte de tăierea tortului.
Costel s-a întors și el din Belgia.
Când a aflat că fusese considerat tatăl copilului, s-a supărat.
— Cum ai putut crede asta?
— Pentru că mi-ai dat motive, răspunse Ileana.
Costel nu a avut ce spune.
A rămas în sat, a renunțat la drumurile lungi și a încercat să repare ce stricase.
Ileana nu l-a iertat imediat, dar i-a oferit șansa de a demonstra că familia conta mai mult decât aventurile.
Sofia a crescut înconjurată de oameni care o iubeau.
Când o întrebau cine este Ileana, fetița răspundea simplu:
— Bunica mea. Ea m-a găsit.
Ileana nu o corecta niciodată.
Pentru că, într-un fel, Sofia o găsise și pe ea.