După mulți ani de singurătate, am găsit în sfârșit curajul să las o femeie să intre în viața mea. Părea la fel de atentă, la fel de obișnuită cu liniștea ca mine. Dar, după câteva săptămâni, am început să observ lucruri ciudate. La început am crezut că ea se purta neclar. Apoi am înțeles: ciudat eram eu.
Aveam cincizeci și patru de ani. Locuiam singur de unsprezece. Nu fusese o hotărâre dramatică. Nu îmi spusesem într-o zi: “Gata, nu mai las pe nimeni să intre”. Nu. Se adunase în timp. Mai întâi divorțul greu de Laura. Apoi câțiva ani în care nu am vrut să cunosc pe nimeni. Apoi obișnuința.
Iar obișnuința e uneori mai periculoasă decât durerea. Durerea măcar o simți. Obișnuința devine felul în care trăiești.
Lucrez ca tehnician de întreținere într-un spital din Brașov. Tură de dimineață, coridoare cunoscute, întrerupătoare, prize, mici reparații pe care toți le vor imediat. Am un apartament cu două camere, o masă veche în bucătărie, o plantă care supraviețuiește deși o uit des, și o rutină pe care aș putea s-o recit fără să mă gândesc: trezire la șase, cafea, știri, muncă, cumpărături, cină simplă, televizor sau carte, somn.
Unsprezece ani așa.
Nu eram nefericit. Cel puțin asta îmi spuneam. Doar că undeva în mine exista un zgomot de fond, ca un robinet care picură într-o cameră alăturată. Nu-l mai bagi în seamă, dar el există.
Pe Elena am cunoscut-o la un curs de fotografie de la centrul cultural din cartier. Și ea venea singură. Avea cincizeci și unu de ani, lucra ca contabilă și era divorțată de câțiva ani. Am început să vorbim după prima lecție, pentru că amândoi nu reușeam să setăm corect timpul de expunere. Toți plecaseră, iar noi stăteam lângă fereastră și râdeam de nepriceperea noastră tehnică.
În seara aceea am râs mai mult decât în ultimele luni.
Apoi a fost o cafea. Apoi încă una. În a treia săptămână am întrebat-o dacă ar vrea să mergem sâmbătă la cinema.
Ea a răspuns simplu:
— Mi-ar plăcea.
Eu am ajuns la cinema cu zece minute mai devreme și am petrecut acele minute convingându-mă că e ridicol să fiu emoționat. Nu mai aveam douăzeci de ani. Era doar un film. Doar o femeie cu care îmi plăcea să vorbesc.
Elena a venit într-un palton albastru și mi-a zâmbit de departe.
Seara a fost bună. Primele săptămâni, la fel.
Apoi am început să observ lucruri la mine.
Dacă îmi scria și eu nu puteam răspunde imediat fiindcă eram la muncă, simțeam cum mi se strânge pieptul. Dacă întârzia cinci minute, mintea mea deja își imagina că s-a răzgândit. Dacă într-o zi nu scria prima, vedeam în asta un semn că ceva nu merge.
Odată mi-a trimis un mesaj vocal: avea multe rapoarte de terminat săptămâna aceea și probabil ne vedeam abia vineri.
Un mesaj normal. Orice adult ar fi răspuns: “Sigur, ne vedem când poți”.
Eu am stat zece minute cu telefonul în mână.
Am scris trei răspunsuri. Le-am șters pe toate. În cele din urmă am trimis:
“Sigur, nicio problemă. Ne vedem când poți.”
Dar pentru mine era o problemă. Toată ziua m-am întrebat: de ce tocmai vineri? De ce nu joi? Are pe altcineva? S-a răcit? S-a plictisit de mine?
Când ne-am întâlnit săptămâna următoare la cină, eram alt om. Nu mai vorbeam firesc. Îmi cântăream frazele, îi interpretam răspunsurile, căutam semne acolo unde probabil nu era nimic.
— Ești bine? — m-a întrebat Elena.
— Da. Munca, — am spus.
Mințeam. Nu era munca. Era faptul că, pentru prima oară după unsprezece ani, mă expuneam. Și corpul meu nu mai știa cum să facă asta fără panică.
I-am povestit totul prietenei mele, Sorina. Ea m-a ascultat în bucătăria ei, cu coatele pe masă, fără să mă întrerupă.
— Andrei, ești singur de unsprezece ani, — a spus. — Ai uitat cum e să ai pe cineva aproape.
— Nu am uitat.
— Ba da. Tu citești mesaje normale ca pe amenințări. Asta e frică.
Am tăcut. Avea dreptate.
Cel mai greu nu a fost să recunosc frica. Cel mai greu a fost să înțeleg cât timp petrecusem construind zidul acela și numindu-l liniște. Singurătatea nu mă lăsase doar fără o femeie lângă mine. Mă învățase că singur e sigur. Că dacă nu lași pe nimeni să intre, nimeni nu poate pleca.
În weekend am sunat-o pe Elena.
— Putem să ne vedem? Aș vrea să-ți spun ceva.
Ne-am întâlnit la o cafenea mică. Am învârtit ceașca între palme, rușinat de propriile cuvinte.
— În ultimele săptămâni m-am purtat ciudat. Nu e vina ta. Tu nu ai făcut nimic. Eu cred că m-am dezobișnuit de apropiere.
Ea nu a spus nimic.
— Când nu îmi scrii, inventez povești. Când amâni o întâlnire, cred că pleci. Știu că nu e corect față de tine. Dar încerc să înțeleg ce se întâmplă cu mine.
Elena s-a uitat pe geam mult timp.
— Și mie mi-a fost frică, — a spus.
— Ție?
— Da. Mi-a fost frică pentru că îmi era bine. Și nu mai eram obișnuită cu binele acesta.
— Și de ce nu ai dispărut?
— Pentru că dispariția e ușoară. Dar nu era cinstit.
Conversația aceea nu a fost frumoasă. A fost stângace, cu pauze lungi și priviri în cești. Dar pentru prima dată după mulți ani am spus adevărul despre ceva de care îmi era rușine. Și nu s-a întâmplat nimic rău.
Am continuat să ne vedem.
Uneori încă mă neliniștesc. Uneori încă interpretez tăceri care nu ascund nimic. Dar acum recunosc momentul. Îmi spun: asta nu este Elena. Asta este frica mea veche.
Într-o seară, când ea nu mi-a răspuns câteva ore, i-am scris doar:
“Am început să mă agit. Nu e vina ta. Îți spun ca să nu transform asta în reproș.”
M-a sunat după zece minute.
— Mulțumesc că ai spus așa, — mi-a zis. — Pot să primesc frica ta. Dar nu pot trăi pedepsită pentru ea.
Fraza aceea m-a făcut să tac. Și să înțeleg.
A trecut o jumătate de an. Nu locuim împreună. Nu ne grăbim. La vârsta noastră, graba poate fi uneori tot o fugă. Dar ne vedem des. Mergem la plimbare duminica dimineața. La mine acasă există acum o cană care e a ei. A lăsat într-o zi o eșarfă pe spătarul scaunului, iar eu nu am simțit nevoia să i-o dau imediat înapoi.
Robinetul acela din mine nu s-a oprit complet. Uneori picură mai tare: “Nu te atașa”, “O să plece”, “Mai bine retrage-te primul”.
Dar acum aud sunetul și îl recunosc. Nu mai cred că este vocea rațiunii. Este doar ecoul unei singurătăți lungi.
Cred că oamenii se pot obișnui atât de mult să fie singuri, încât uită cum să deschidă ușa. Dar ușa rămâne acolo.
Și poate iubirea matură nu începe cu promisiuni mari.
Poate începe cu un om care spune: “Mi-e frică”.
Și cu altul care răspunde: “Știu. Dar putem merge încet”.