Lucrez de nouăsprezece ani la cabinetul notarial de pe strada Ștefan cel Mare, chiar lângă farmacia veche cu firma aceea verde care pâlpâie de vreo doi ani și nimeni nu se grăbește s-o repare. Am văzut destule moșteniri împărțite pe muchie de cuțit, frați care nu-și mai vorbesc de la o cratiță de aramă rămasă de la bunica, dar de omul ăsta îmi amintesc altfel.
Îl chema Vasile Cojocaru și avea o sută șase ani când a intrat prima oară pe ușa noastră, sprijinit într-un baston de lemn de corn, cu o pălărie de fetru pe care o purta indiferent de anotimp. A venit singur, cu autobuzul 2, mi-a spus asistenta de la recepție, care i-a adus un scaun și un pahar cu apă minerală, pentru că omul gâfâia.
Voia să facă un testament. Nu avea copii, soția îi murise cu treizeci și doi de ani în urmă, iar de atunci locuia singur într-o casă cu curte pe strada Zimbrului, aproape de malul Bistriței. Nu avea nici frați, nici surori. Avea, în schimb, o vecină, Ioana Prundeanu, care de vreo cincisprezece ani îi aducea de la piață roșii și pâine, îi plătea facturile la Delgaz Grid și la apă, și în fiecare joi îi tăia unghiile, pentru că mâinile lui nu mai apucau bine foarfeca.
I-am întocmit testamentul într-o oră, la biroul meu, cu geamul deschis spre curte, unde se auzeau niște copii jucând fotbal cu o minge dezumflată. Lăsa toată averea lui — casa, terenul din spate, cele optzeci și patru de mii de lei economisiți la CEC — Ioanei. A semnat cu o scriere tremurată, dar clară, și mi-a mulțumit de trei ori, de parcă eu îi făcusem un cadou, nu el își pusese ordine în ultimele lucruri.
L-am mai văzut de câteva ori după aceea, venea să depună acte pentru pensie sau să întrebe dacă testamentul mai e valabil dacă își schimbă gardul. Într-o vară mi-a povestit, așezat pe scaunul din fața biroului meu, cu pălăria pe genunchi, despre ziua lui de naștere. Împlinea o sută șapte ani și nu avea cu cine să sărbătorească.
— Am copt un cozonac, mi-a spus. Cu nucă și rahat, cum făcea nevastă-mea. N-am mâncat decât o felie, restul l-am dat la câini de pe stradă.
Nu mi-a cerut milă. Doar mi-a spus, așa, ca pe o informație oarecare, în timp ce eu completam o rubrică pe formular. Mi-am amintit de asta pentru că eu tocmai ieșisem dintr-o ședință unde discutasem partaje de milioane de euro între oameni care nu mai schimbaseră o vorbă bună de ani întregi, iar bărbatul din fața mea, care avea mai puțin decât toți ei la un loc, nu ceruse nimic în plus de la viață decât o felie de cozonac și un baston bun.
A murit în februarie, la o sută nouă ani, în somn, mi-a spus Ioana când a venit să deschidă succesiunea. Am recunoscut-o după mâinile ei — le văzusem tăind unghiile bătrânului, într-o fotografie pe care el o ținea în portofel și mi-o arătase odată, mândru, ca și cum ar fi fost o nepoată.
Ioana a stat în fața biroului meu cu dosarul strâns la piept și mi-a spus ceva ce n-am uitat. Că nu vrea casa pentru ea. Că o va vinde și va da banii Căminului de bătrâni „Sfântul Nicolae" de pe strada Lăpușneanu, acolo unde nea Vasile mergea uneori să joace table cu alți bătrâni, înainte să nu mai poată merge singur.
Am întocmit actele de vânzare trei luni mai târziu. Casa s-a vândut cu o sută nouăzeci și cinci de mii de lei unei familii tinere din Roman care voia curte pentru un câine ciobănesc. Ioana a venit la mine cu un extras de cont deschis pe telefon, mi l-a arătat fără să-l ascundă, și mi-a cerut să redactez actul de donație către cămin, integral, fără să oprească niciun leu pentru ea.
— Mi-a dat destul cât a trăit, mi-a spus. Mi-a dat joia lui, mâinile lui, poveștile lui. Restul nu-i al meu.
Am semnat actul, l-am ștampilat, i-am dat o copie. A ieșit din birou fără să mai spună nimic altceva, s-a oprit o clipă în fața farmaciei cu firma stricată, de parcă ar fi vrut să vadă dacă a mai apucat cineva să o repare, apoi a plecat spre stație, să prindă autobuzul 2.
