Am auzit zgâriatul în ușa de la bucătărie marți dimineață, pe la cinci și ceva. Un sunet atât de subțire și insistent încât am lăsat ibricul de cafea pe jumătate plin și m-am dus să deschid.
Pe prag stătea ea.
O mâță roșcată, cu blana încâlcită și o coastă încă vizibilă sub piele, deși se mai rotunjise între timp. În gură ținea un pui cât palma mea — o bilă de blană udă, cu ochii închiși și codița cât o râmă.
Nu a miaunat. Nu a fugit cum făcea în primele luni, când doar crăpam geamul și tresărea și o lua la goană spre pădurea de castani din spatele curții. S-a oprit lângă preșul din bucătărie, a lăsat puiul jos și s-a uitat la mine cum se uită cineva care a așteptat multă vreme să ia o decizie.
Pe fereastră se auzeau într-o doară clopotele de la biserica din centrul Brașovului. Lângă poartă, motanul negru al vecinei, tanti Florica, se uita printre gratii cu o expresie de parcă el știa deja tot.
—
O văzusem prima oară prin ianuarie, după ce tăiaseră salcâmul bătrân de pe stradă. Stătea lângă buturugă, zgribulită, și tremura din toate încheieturile deși nu era ger. Am lăsat niște resturi de pui fript pe o farfurie de tablă și m-am retras la trei metri. A stat nemișcată vreo zece minute, iar apoi a mâncat de parcă mușca și din farfurie.
A doua zi am cumpărat o conservă de la magazinul de lângă Piața Sfatului — un sortiment ieftin, de 6 lei. Am pus-o pe același pervaz. A venit iar.
Singurul comentariu pe care l-am primit în tot cartierul a venit de la tanti Florica, femeia care creștea trandafiri și avea păreri despre orice. „Îi dai de mâncare și după aia te trezești cu toți maidanezii în curte”, mi-a spus peste gard, în timp ce stropea cu furtunul o tufă de liliac. „Așa se înmulțesc problemele.”
Nu i-am răspuns. În seara aia am mâncat omletă cu ceapă, iar mâța roșcată a stat pe pervaz mai mult decât de obicei. Am numit-o Mia, în capul meu, pentru că nu răspundea la niciun nume.
Prin aprilie am observat că burta i se lăsase și că mergea mai domol. Când se întindea pe lespezile de lângă garaj, o făcea pe-o parte, oftând. Am înțeles ce urmează și mi-am dat seama că orice gest greșit putea s-o alunge exact când avea mai mare nevoie de adăpost. Așa că am făcut ce știam mai bine: i-am lăsat mâncare și nu am forțat nimic.
Într-o dimineață de mai, nu a mai venit.
O săptămână întreagă, locul de lângă lespede a rămas gol. Am intrat de două ori în pădurea de castani, cu o conservă în mână, fluierând ca un idiot și căutând printre rădăcini vreun semn. Nimic. Mă gândeam la toate scenariile posibile — că a născut în vreo pivniță părăsită, că i s-a făcut rău, că n-o s-o mai văd vreodată.
Și marți dimineață, la cinci, mi-a adus comoara pe prigvor.
—
Puiul abia respira. Mi s-a părut că îi simt fiecare coastă sub pielea rozalie. Mia s-a așezat pe preș, l-a împins ușor cu botul și a început să-și lingă laba din față, calmă, ca și cum tocmai terminase o treabă pe care o amânase prea mult.
Am scos din dulap o cutie de carton de la un aspirator pe care nici nu-l despachetasem. Am pus înăuntru o bluză veche de bumbac și am așezat cutia lângă caloriferul din hol.
Mia a intrat direct, fără ezitare.
A doua oră am petrecut-o pe telefon, căutând numărul unui veterinar. L-am găsit pe domnul Andrei, care avea cabinetul lângă gară și venea la domiciliu pentru 150 de lei. I-am trimis un mesaj pe Whatsapp și i-am explicat situația.
Între timp, am mers la magazin și am luat un pliculeț de lapte praf special, o sticluță cu tetină și două pături mici, din acelea pufoase, de 25 de lei bucata. Am lăsat 87 de lei la casă și m-am întors acasă aproape cu aceeași emoție pe care o simțisem când adusesem de la spital primul nostru copil, acum unsprezece ani.
Domnul Andrei a venit pe la prânz. S-a uitat la pui, i-a pipăit burtica, a verificat-o pe Mia și a dat din cap aprobator. „Sănătoși amândoi. Puiul e bine prins, mănâncă. Dacă vrei să-i păstrezi, trebuie deparazitați și vaccinați peste două luni.” A cerut 120 de lei pentru consultație, i-am dat 150 și i-am spus să păstreze restul.
În timp ce nota în carnet, am văzut prin fereastră silueta lui tanti Florica, care tocmai ieșea din curte cu o plasă de pâine. S-a oprit o clipă, a privit mașina veterinarului — un Volkswagen Golf gri — și a intrat înapoi fără să spună nimic.
—
Seara, am mutat cutia în dormitor, lângă pat. Mia torcea întruna, iar puiul căuta întunericul blănii ei cu o încăpățânare care m-a făcut să râd pentru prima oară în ziua aia.
M-am trezit de vreo trei ori în noapte. Nu plângea nimeni — doar liniștea aia densă de casă cu animale, pe care o uitasem de când plecase copilul la facultate la Cluj. Și era bine.
A doua zi am primit coletul pe care-l comandaserăm de pe un site românesc: un culcuș din pluș, o jucărie-șoricei și un set de boluri din ceramică. Am plătit 140 de lei. Postărița a lăsat pachetul pe prigvor, chiar în locul unde stătuse Mia cu puiul în gură.
După-amiază, am bătut la poarta lui tanti Florica.
A deschis fără să zâmbească, cu mâinile pline de pământ. În spatele ei se vedea motanul negru, tolănit pe pervaz.
„Am venit să vă invit la o cafea”, i-am spus. „Și să vă arăt ceva.”
A stat o clipă în prag, apoi și-a șters mâinile de șorț și a venit. I-am deschis ușa de la bucătărie. Mia dormea în cutia de carton, iar puiul — cu ochii încă ne-deschisi — sugea cu o poftă de parcă era singurul lucru care conta pe lumea asta.
Tanti Florica s-a uitat la mine.
S-a uitat la cutia de carton.
A oftat și și-a încrucișat brațele. Nu a spus nimic.
Dar a doua zi, când am deschis ușa, pe prigvor era o cutie de plastic cu trei pliculețe de hrană premium. Fără bilet, fără explicație.
Le-am luat și am turnat conținutul într-un bol. Mia a mâncat tot.
—
A trecut o lună.
Puiul — pe care l-am botezat Castan, după copacii din spatele curții — a început să deschidă ochii și să se târască prin bucătărie ca un bețiv în miniatură. Mia i-a dat voie să exploreze, dar mârâia ușor când se depărta prea mult de cutie.
Am făcut poze. I-am trimis poze băiatului la Cluj. Mi-a răspuns într-o seară: „Tată, când vin acasă, vreau să-i văd pe amândoi.”
Am plâns. Nu din cauza gestului — deși și ăla își avea locul —, ci pentru că mi-am dat seama că dintr-o farfurie de tablă și o conservă ieftină crescuse o liniște pe care nu știam că o caut.
Săptămâna trecută am fost la veterinar pentru primul vaccin al lui Castan. Am plătit 90 de lei și am primit un carnet de sănătate roz. Pe drumul înapoi, am oprit la un magazin de bricolaj și am cumpărat o ușiță pentru animale, din aia care se montează în ușa de la bucătărie. O să vină băiatul peste două săptămâni și o s-o montăm împreună.
Ieri dimineață am băut cafeaua pe prigvor. Mia stătea pe lespedea de lângă garaj. Castan dormea pe o pernă de scaun, cu burta în sus. Tanti Florica stropea trandafirii și nu spunea nimic — doar mi-a făcut un semn scurt cu capul.
Era ora șapte și zece. Se auzeau clopotele bisericii din Piața Sfatului și, undeva pe stradă, o dubă de marfă pornise motorul.
Am terminat cafeaua, am pus ceașca pe balustradă și am intrat în casă să pregătesc micul dejun pentru două pisici.
