— Da ce, patru farfurii e greu de spălat? — a zis Pavel, fără să ridice ochii din telefon.
Și atunci am simțit pentru prima dată că sunt singură. Nu singură în sensul că nu era nimeni în casă. El era acolo, pe canapea. Dar parcă nu era omul meu.
Eram în a cincisprezecea săptămână de sarcină. Burta abia se vedea, dar eu deja mă simțeam altfel. Oboseam repede, mă durea spatele, iar seara uneori aveam impresia că și să stau în picioare e prea mult.
În ziua aceea venisem de la lucru, trecusem pe la Linella, adusesem două sacoșe, gătisem și strânsesem masa.
Apoi am zis încet:
— Pavel, spală tu vasele, te rog. Chiar nu mă simt bine.
El nici nu s-a uitat la mine.
— Daniela, sunt patru farfurii. Nu fă dramă.
Nu era dramă. Era doar oboseală. Era doar dorința ca bărbatul cu care aștept copil să vadă că nu mai pot duce totul singură.
Dar la el totul era simplu.
— Ești însărcinată, nu bolnavă, — zicea. — Mișcarea face bine.
Așa îmi spunea și când căram sacoșe. Și când îl rugam să ducă gunoiul. Și când mă țineam de perete, fiindcă amețeam.
Dacă încercam să vorbesc serios, Pavel scotea argumentul lui mare:
— Eu lucrez. Aduc bani. Nu beau. Nu umblu prin cluburi. Ce mai vrei de la mine?
Mă uitam la el și nu știam cum să-i explic.
Că a lucra și a nu bea nu înseamnă automat grijă. Că salariul nu spală vasele. Că banii nu țin de mână o femeie speriată. Că un copil nu are nevoie doar de scutece cumpărate, ci și de un tată prezent.
Eu nu voiam lux. Voiam normalitate.
Și normalitatea am început s-o văd, culmea, la altcineva.
La Victor.
Victor lucra cu Pavel la depozit. Îl știam puțin. Era liniștit, educat, nu vorbea mult. Pavel îmi spusese că Victor a avut cândva o poveste urâtă: se pregătea de nuntă, avea grijă de iubita lui însărcinată, o ducea cu taxiul la medic, îi cumpăra tot ce poftea. Apoi a aflat că pruncul nu era al lui.
După așa ceva mulți bărbați se înrăiesc.
Victor nu se înrăise.
Într-o seară m-a văzut lângă stație, cu sacoșele în mâini.
— Daniela, urcă, te duc acasă.
— Nu, mulțumesc, ajung eu.
— Nu arătați ca omul care trebuie să mai stea în troleibuz. Haideți.
M-a dus până la bloc, mi-a dus sacoșele până la lift și a zis:
— Aveți grijă de voi. Acum nu sunteți doar dumneavoastră.
Am intrat în apartament și mi s-au umplut ochii de lacrimi. Pentru că un om străin a spus “voi”. Iar soțul meu încă vorbea de parcă sarcina era doar treaba mea.
Într-o seară l-am rugat pe Pavel să scoată gunoiul.
El a aruncat telefonul pe canapea și a zis:
— Da poate îl chemi pe Victor? Că văd că el tare se îngrijește de tine.
M-am oprit.
— Ce vrei să spui?
Pavel s-a ridicat. În ochii lui nu era grijă. Era gelozie. Urâtă, rece, nedreaptă.
— Nu mă fă prost, Daniela. Eu văd tot.
În acel moment telefonul meu a început să sune. Pe ecran era numele: Victor.
Pavel s-a repezit și mi-a luat telefonul din mână.
— Acum o să vorbesc eu cu el, — a zis.
— Pavel, dă-mi telefonul.
Dar el deja răspunsese.
— Ce vrei de la femeia mea?
La celălalt capăt s-a auzit o pauză.
— Pavel? Eu am sunat să-ți spun că ai uitat cheile de la depozit. Și să întreb dacă Daniela e bine. Azi erai prea nervos.
— De ce te interesează pe tine dacă ea e bine?
Victor a oftat.
— Fiindcă ea e însărcinată. Și fiindcă tu te porți de parcă așteaptă copilul vecinului, nu al tău.
Pavel a înlemnit.
— Ai grijă cum vorbești.
— Am grijă. De asta și vorbesc. Eu cândva am avut grijă de o femeie care purta un copil ce nici nu era al meu. Tu nu poți duce o sacoșă pentru femeia care poartă copilul tău.
Pavel a închis apelul.
În casă s-a făcut o liniște grea.
— Deci tu îi spui lui toate? — m-a întrebat el.
— Eu nu-i spun nimic. Dar ce trist e, Pavel, că unui străin îi ajunge să mă vadă două minute ca să înțeleagă că nu mi-e bine. Iar tu trăiești cu mine și nu vezi.
El voia să răspundă, dar eu am simțit cum mă ia amețeala. Am apucat doar să mă țin de masă.
— Daniela!
M-am trezit cu mama lângă mine și cu medicul de la urgență în față. Pavel stătea în colț, palid.
— Nu e vorba doar de tensiune, — a zis medicul. — Epuizarea și stresul fac rău. Sarcina nu e competiție de rezistență.
Pavel tăcea.
După aceea nu m-am întors direct acasă. Am mers la mama în Botanica, în apartamentul unde crescusem. M-am întins în camera mea veche și pentru prima dată în multe săptămâni nu am auzit niciun oftat când am rugat pe cineva să-mi aducă apă.
Pavel suna. Eu nu răspundeam. Apoi a început să scrie.
“Am făcut curat.”
“Am cumpărat produse.”
“Am spălat vasele.”
I-am scris doar atât:
“Nu-mi arăta normalitatea ca pe o faptă eroică.”
După cinci zile a venit la mama. Stătea în ușă ca un băiat prins cu minciuna.
— Am vorbit cu Victor.
— Și?
— Mi-a zis că sunt prost.
— Și tu?
— I-am zis că are dreptate.
Asta nu m-a făcut să sar în brațele lui. Dar m-a făcut să-l ascult.
— Daniela, eu credeam că dacă lucrez și aduc bani, deja fac destul. Nu m-am gândit…
— Asta e problema, Pavel. Tu nu te-ai gândit. Eu trăiam, oboseam, mă speriam, iar tu nu te-ai gândit.
El a lăsat capul în jos.
— Vreau să schimb asta.
— Atunci nu-mi promite. Arată-mi.
Și a început să arate. Greoi. Uneori stângaci. Uneori enervant de încet. Dar a început.
Nu mai spunea “te ajut”. Spunea “fac eu”. Mergea cu mine la medic. Ducea sacoșele. Întreba ce simt și chiar asculta răspunsul. Într-o seară a spălat vasele și a zis:
— Uite, am făcut.
Eu l-am privit.
— Pavel.
El a ridicat mâinile.
— Știu, știu. Nu trebuie raportat. Pur și simplu am făcut.
Am zâmbit pentru prima dată sincer.
Când s-a născut fetița noastră, Pavel a fost primul care a schimbat scutecul. Stângaci, speriat, aproape comic. Dar a făcut-o.
Mai târziu, când am adormit cu copilul la piept, m-am trezit și l-am văzut în bucătărie. Spăla vasele. Fără telefon. Fără oftat. Fără “doar patru farfurii”.
Atunci am înțeles: uneori familia se rupe nu din cauza unei mari trădări, ci din cauza unei farfurii pe care nimeni nu vrea s-o vadă.
Și uneori se repară tot de acolo — dacă omul înțelege că grija nu se cere în genunchi.
Ea se oferă.