„Caut femeie subțire, cu apartament, care să aibă grijă de mine”: am răspuns la anunțul unui „prinț” trecut de 60 și am decis să-l pun la încercare…
Eu demult nu mai credeam în aplicațiile de dating. Nu zic că acolo nu există oameni buni. Poate există. Dar, sincer, până ajungi la ei, treci prin atâtea descrieri ciudate, încât îți piere tot cheful.
După o anumită vârstă, parcă te aștepți ca oamenii să fie mai cumpătați. Să știe ce înseamnă respectul. Să nu confunde dorința de relație cu lista de cumpărături.
Dar vinerea trecută prietena mea mi-a demonstrat că eu încă sunt prea optimistă.
Mi-a trimis câteva profiluri de pe o aplicație și râdea de nu mai putea.
— Natalia, descarcă și tu aplicația, măcar să vezi. Nu pentru măritat. Pentru râs.
Eu am zis că nu. Apoi am cedat. Am zis: bine, intru zece minute.
Și în zece minute am găsit exact motivul pentru care plecasem de acolo.
Pe ecran era un bărbat cu fața foarte serioasă. Poza făcută de jos, ca să pară mai important. În profil scria 58 de ani, dar eu am înțeles imediat că cifra aceea era foarte optimistă.
Îl chema Valeriu.
În spatele lui se vedea o mobilă veche, o carpetă pe perete și un televizor mare, așezat pe o comodă lucioasă. Nu asta era problema. Problema era descrierea.
Am citit-o și am simțit cum mi se ridică sprânceana singură.
Scria cam așa:
„Caut femeie pentru viață. Până la 45 de ani. Subțire, îngrijită, fără kilograme în plus și fără obiceiuri proaste. Să aibă apartamentul ei, fiindcă la mine nu aduc pe nimeni — m-am săturat de femei care vor numai averea bărbatului. Fără copii mici. Să știe găti, să țină casa curată, să aibă grijă de bărbat și să nu facă capul calendar. Cele cu probleme financiare să nu scrie.”
Eu stăteam pe canapea și mă uitam la telefon.
Deci domnul Valeriu, care se considera probabil bărbat în floarea vârstei, căuta o femeie mai tânără, frumoasă, subțire, fără griji, cu apartament în Chișinău, care să-l primească la ea, să-i facă zeamă, plăcinte, să-l îngrijească și să nu-l deranjeze cu viața ei.
Foarte modest. Aproape sfânt.
De obicei eu trec peste așa profiluri. Nu are sens să explici realitatea unui om care trăiește deja în propriul palat imaginar.
Dar de data asta m-a apucat curiozitatea.
Mi-am zis: hai să vedem ce răspunde un asemenea domn când crede că i-a picat norocul în brațe.
Profilul meu era aproape gol. Aveam doar o fotografie din spate, de la mare. Fața nu se vedea. Vârsta am pus-o 43.
I-am scris prima.
„Bună seara, Valeriu. Am citit profilul dumneavoastră și am înțeles că sunteți un bărbat care știe ce vrea. Eu cred că mă potrivesc. Sunt subțire, locuiesc singură într-un apartament cu trei camere în centrul Chișinăului, îmi place să gătesc zeamă, plăcinte și mâncare de casă. Doar că nu am găsit încă bărbatul de care să am grijă. Mai sunteți liber?”
Răspunsul a venit repede. Prea repede.
Se vedea că Valeriu nu pierdea vremea.
„Natalia, bună seara. În sfârșit o femeie serioasă. Aici multe numai se dau importante. Dumneata îmi pari potrivită. Apartamentul e pe numele dumitale? Și ai fi gata să primești un bărbat la tine?”
Am zâmbit.
Dar când mi-a trimis următorul mesaj, am înțeles că omul nu glumea deloc.
„Eu vreau să știu din start cu cine vorbesc. Nu-mi trebuie povești. Dacă femeia are casă, gospodărie și inimă bună, atunci bărbatul poate să se așeze lângă ea. Eu nu-s de alergat prin orașe și restaurante. Eu vreau liniște, mâncare caldă și respect.”
M-am uitat la ecran și am clătinat din cap.
Nici nu mă văzuse la față, dar deja își imagina cum intră în apartamentul meu cu sacoșa lui și se așază la masă.
„Și dumneavoastră ce ați face pentru femeia de lângă dumneavoastră?” am întrebat.
A tăcut un pic. Apoi a scris:
„Aș fi bărbat în casă. Asta contează. Femeia trebuie să simtă că nu-i singură. Am pensie, nu mor de foame. Dar nu vreau să întrețin pe nimeni. De asta și caut femeie cu situație bună.”
„Dar dacă locuiți la ea, participați la cheltuieli?”
„Depinde. Dacă apartamentul e al ei, cheltuielile de casă sunt ale ei. Eu pot ajuta cu ceva, dar să nu fiu luat la întrebări. Nu suport femeile care numără fiecare leu.”
Am râs singură în bucătărie.
Nu era bărbat în căutare de iubire. Era candidat la trai comod.
Am stabilit o întâlnire la o cafenea de lângă parc, în Chișinău. Valeriu m-a rugat imediat:
„Numai să nu fie local scump. Eu nu-s bancomat.”
„Stați liniștit. Fiecare plătește pentru el.”
„Așa da”, a răspuns el.
A doua zi am venit mai devreme. M-am așezat la o masă de lângă fereastră. Îmi bătea inima, dar nu de emoție romantică. Era mai mult curiozitate. Voiam să văd până unde poate merge omul cu așa încredere în sine.
Valeriu a intrat cu câteva minute întârziere. În realitate părea mai în vârstă decât în poză. Avea cămașă călcată, geacă veche și o privire de om care verifică marfa înainte de cumpărare.
— Natalia?
— Bună ziua, Valeriu.
S-a așezat și m-a privit lung.
— Pe poză păreați altfel.
— Pe poză eram din spate.
— Da, dar eu credeam că sunteți mai înaltă.
— Și eu credeam că aveți 58.
A clipit des și s-a prefăcut că nu aude.
A venit chelnerița. Eu am comandat cafea. El a cerut ceai și o plăcintă.
— Dar fiecare achită separat, da? — a întrebat.
— Desigur.
A dat din cap mulțumit.
— Îmi place când femeia e corectă.
Atunci am scos telefonul și am deschis notițele.
— Valeriu, eu tot vreau corectitudine. Dacă vorbim despre un bărbat care vine să locuiască la mine, atunci el achită jumătate din servicii, jumătate din mâncare, participă la curățenie și nu consideră că femeia îi este datoare cu zeamă și plăcinte zilnic. Cheile nu se dau imediat. Și înainte de toate, vreau dovadă de venit, informații despre sănătate și contactul unei rude. Eu nu primesc în casă om necunoscut doar pentru că el se numește bărbat serios.
Valeriu s-a uitat la mine de parcă i-am turnat apă rece în cap.
— Da ce-i asta? Ancheta poliției?
— Nu. Aceleași cerințe pe care le puneți și dumneavoastră femeilor. Doar că întoarse normal.
— Eu sunt bărbat.
— Și eu sunt om.
— Femeia trebuie să fie mai blândă.
— Blândețea nu înseamnă să fii folosită.
S-a roșit.
— M-ați luat peste picior.
— Nu. V-am lăsat să vorbiți sincer. Atât.
— Cu așa caracter, n-o să vă ia nimeni.
— Eu nu caut să mă ia cineva. Eu caut să fiu respectată.
A împins scaunul, a scos bani pentru ceai și a plecat. Plăcinta a rămas pe masă.
Eu am rămas încă puțin. Mă uitam pe geam la oamenii care treceau pe lângă parc și mă gândeam cât de des femeile sunt educate să fie „bune”, dar de fapt li se cere să fie convenabile.
Seara am șters conversația.
Valeriu, probabil, și-a continuat căutările. Poate a mai scris la alte femei. Poate tot așteaptă una subțire, cu apartament, fără probleme, care să-l primească și să-i pună zeama pe masă.
Dar eu am înțeles un lucru simplu: dacă omul vine cu lista de cerințe, dar fără respect, acolo nu e relație.
Acolo e contract de deservire.
Și eu nu-s serviciu la domiciliu.