Am văzut mesajul pe telefon exact când îmi aranjam părul în oglinda din hol. Un număr pe care îl ștersesem demult, dar pe care degetele mele încă și-l aminteau mai bine decât mi-aș fi dorit.
„Sunt în oraș. Pot să vin să te felicit?”
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Doisprezece ani. Atâția ani în care ridicasem din mine o femeie nouă, iar acum câteva cuvinte erau de ajuns ca să mă arunce înapoi în noaptea aia în care stăteam pe jos, lângă ușă, și nu mai puteam respira.
Când Andrei m-a părăsit, avea deja bagajul făcut mental cu mult înainte. Îmi spusese, sprijinit de tocul ușii, că s-a săturat, că eu sunt „o obișnuință”, că vrea emoții proaspete. Cristina, o asistentă de la clinica lui particulară, îi oferise exact asta. Eu am rămas cu un apartament gol și cu un fel de amorțeală care a durat un an întreg. Apoi am aflat că s-au căsătorit, că au o fetiță, că viața lor merge înainte de parcă eu n-aș fi existat.
M-am scuturat. Am făcut exact ce visasem zece ani la rând: am schimbat mobila, am vopsit pereții, mi-am luat permisul și o Dacia Logan second-hand. Am început dansuri de societate cu prietenele, am văzut marea de trei ori într-un an. Eram bine. Mai bine ca oricând.
Iar acum, în dimineața zilei mele, trecutul îmi bătea obrazul.
— De ce? am tastat sec.
Răspunsul a venit după o oră: „Vreau să te văd și să-mi cer iertare. O să vin oricum.”
Am vrut să-i scriu să nu îndrăznească. Dar m-am privit în oglindă. Rochia albastră, nouă, îmi venea perfect. Mă simțeam solidă, vie. „Vino”, mi-am spus în gând. „Privește ce ai pierdut.”
Și n-am mai răspuns nimic. Oricum, Mihai, fiul nostru, îi va da adresa restaurantului.
Restaurantul „Crama Haiducilor” din Cluj era plin de flori și de oamenii mei. Mihai, fata mea Elena venită tocmai din Bergamo, nepoțica de cinci ani, colegele de la bibliotecă, vecine. Totul era cald și așa cum trebuie.
Andrei a intrat încet, cu un buchet imens de trandafiri albi. L-aș fi recunoscut oriunde, dar omul din fața mea nu mai era bărbatul sigur pe el care seducea orice salon medical. Slăbise mult, părul îi albise neuniform, iar mâinile lui de chirurg — acele mâini elegante pe care le știam mai bine ca pe ale mele — atârnau nearanjate, cu unghii neglijate. Lângă mine, arăta ca o schiță veche.
— La mulți ani, a șoptit. Arăți minunat.
— Tu nu prea, am zis fără să mă gândesc.
— Știu. — Nu s-a justificat, nu a glumit. Doar a plecat capul.
Un ușor junghi. Nu milă. Mai degrabă o nedumerire. Căutam fostul Andrei, cel care mă înșela cu un zâmbet superior, și găseam un străin. Am decis să-l las lângă mine la masă. Să vadă toți că nu mi-e frică.
Aproape n-a mâncat. Privea cum dansez cu Mihai, cum râd la toasturi, cum primesc cadouri. Când orchestra de lăutari a început o piesă lentă, s-a apropiat.
— Pot să te invit?
— Nu.
— Înțeleg.
— Nu înțelegi nimic. Altădată aș fi așteptat o noapte întreagă să mă strângi în brațe. Acum, pur și simplu nu mai vreau.
— Probabil că merit.
— „Probabil”?
A dat din cap, resemnat. S-a întors la locul lui și eu am rămas cu un gol rece. Nu era nici satisfacția victoriei, nici ură. Doar un ecou afund.
După petrecere, Andrei m-a ajutat să car buchetele până la mașină. Parcarea era goală, becurile galbene tremurau pe asfalt. Se făcuse răcoare de mai.
— Nu știu de ce ai venit, am repetat. Vorbește dacă ai ceva de spus.
— Mai bine nu aici.
— Alt loc nu o să fie.
A pus florile pe capotă, a tăcut îndelung. Inspira sacadat, cum fac oamenii care cară o piatră în ei.
— Am crezut că merit o viață diferită. O soție tânără, un copil mic, emoții noi. Lângă tine simțeam că îmbătrânesc. Că mă tragi în jos.
— Și eu nu îmbătrâneam?
— Nu m-am gândit la asta. Aveam cariera în față și voiam să trăiesc totul la maxim. Asta era problema mea, Ioana. Nu m-am gândit deloc la tine.
— Ești fericit cu ea?
A privit în pământ, apoi a expirat brusc.
— Nu sunt. Și nici n-am fost, se pare. Divorțăm.
Am râs. Un râs sec, amar.
— Deci pentru asta ai venit. Credeai că fosta nevastă te așteaptă cu brațele deschise?
— Nu. Nu pentru asta. — Vocea i s-a înmuiat. — Am o boală gravă. Cancer de prostată, fază terminală. Nu îmi fac iluzii. Cristina a plecat imediat ce a aflat diagnosticul. A luat-o pe Maria și s-a dus la maică-sa.
S-a făcut liniște deasupra parcării. Numai zumzetul felinarelor și bătăile inimii mele.
— De când știi?
— De șase luni. Tratamentul nu prea ajută. Am găsit niște scrisori vechi de-ale tale, din armată. Singurele dovezi că cineva m-a iubit pe mine, nu poziția mea. Și m-am gândit că, înainte de final, măcar să-ți cer iertare. Nu ca să mă absolve tu, ci ca să știi că am înțeles. Am pierdut totul pentru că am fost un prost. Prea târziu.
Mi-a întins un plic. Degetele îi tremurau, iar eu am luat plicul fără un cuvânt.
— Să-l deschizi acasă.
În noaptea aceea am stat în bucătăria mea din Gheorgheni, cu trandafirii albi în vază, împrăștiind un miros care-mi amintea de camere de spital, nu de grădină. Am pus ceainicul, l-am oprit. Am luat plicul, l-am pus jos, l-am ridicat din nou. Înăuntru era o fotografie veche. Noi doi la mare, la Constanța, eu într-o rochie de in alb, el într-o cămașă lejeră, râzând fără să știm ce ne așteaptă. Pe spate, scris cu cerneală decolorată: „Cei mai fericiți ani din viața mea au fost lângă tine. Păcat că am înțeles asta abia când s-au sfârșit.”
M-au pișcat ochii. Am închis fotografia și am șoptit spre pereții goi:
— De ce faci asta? De ce-mi arunci povara regretelor tale?
A doua zi de dimineață, m-a sunat Mihai.
— Mamă, tata a fost aseară?
— A fost.
— Știi că e bolnav, nu?
— Știu.
— Cristina l-a părăsit. Stă singur într-o garsonieră din Sibiu, unde face tratamentul. Nu are pe nimeni. Mi-e teamă că o să moară în singurătate și nimeni n-o să știe.
Am închis ochii. Și Elena știa; îmi trimisese un mesaj discret, ea nu putea să vină de la Bergamo atât de repede, dar îi păsa. Lor le era frică pentru tatăl lor, iar eu simțeam cum mă trag din nou în trecut fără voia mea.
O săptămână am trăit cu un nod în gât. Mă întâlneam cu fetele la cafea, mergeam la piață, dar în mintea mea răsuna mereu aceeași frază: „Nu e obligația ta.” Și nu era. Dar duminica următoare, fără să-mi explic bine de ce, am urcat în Logan și am condus până la Sibiu. Spitalul Județean, secția de oncologie. Un hol lung, cu miros de clor și speranță subțire.
Andrei stătea lângă fereastră, într-un halat decolorat. Când m-a văzut, i-a căzut ziarul din mână.
— Nu te așteptai?
— Nu. — Vocea i se rupsese.
— Nici eu nu plănuisem să vin.
Am pus o plasă cu fructe pe noptieră. El nu știa ce să facă cu mâinile.
— Să nu crezi că am venit să te reangajez pe post de soț, am spus așezându-mă pe scaunul de lângă pat.
— Nu cred.
— Și nici să-ți fiu infirmieră.
— Sigur.
— N-am uitat cum ai plecat. N-am uitat nimic.
— Știu.
Am tras aer în piept și am privit pe fereastră, spre castanii înfloriți din curtea spitalului.
— Dar am împărțit o grămadă de ani. Nu se șterg cu buretele, nici dacă aș vrea.
Andrei a dat din cap. Apoi s-a întors spre perete, și i-am văzut umerii zgâlțâindu-se. Pentru prima oară în treizeci de ani de când îl știam, plângea.
— M-ai iertat? a întrebat fără să se întoarcă.
— Iertarea nu e un întrerupător, Andrei. Nu se aprinde așa.
— Atunci de ce ai venit?
— Pentru că trădarea ta n-are voie să facă din mine un om crud.
Am început să-l vizitez în fiecare weekend. Vinerea după-masă urcam în mașină și conduceam două ore. Îi aduceam cozonac, ziare, îi citeam uneori articole de la bibliotecă. Vorbeam despre anii tinereții, despre prima noastră excursie la munte, despre cum i-am greșit și eu, poate, cu tăcerile mele. Râdeam uneori. Alteori tăceam minute întregi, iar tăcerea nu mai era dușman.
Odată i-am adus un album de fotografii. S-a uitat la poza noastră din fața căminului studențesc și a zâmbit. Un zâmbet obosit, dar adevărat.
Spre sfârșitul lui martie, într-o dimineață cu soare blând, mi-a spus: „Mulțumesc că n-ai plecat.” A adormit și n-a mai deschis ochii.
La înmormântare am stat în spate, lângă Mihai și Elena. Nu am plâns. Lacrimile mele se terminaseră cu ani în urmă, în noaptea când făcusem bagajul pentru un om care nu mai era al meu.
Când m-am întors acasă, am aruncat trandafirii albi, ofiliți de mult. Am scos vaza din dulap, am spălat-o, am umplut-o cu apă proaspătă. Am ieșit în curte, unde liliacul bătrân se umpluse de flori. Am rupt câteva ramuri și le-am așezat pe masă, sub fereastră. Camera s-a umplut de un miros viu, de primăvară adevărată.
Seara, copiii au venit la cină. Mihai m-a întrebat încet:
— Mamă, l-ai iertat pe tata?
Am mestecat aerul câteva clipe.
— Nu i-am iertat fapta. Dar mi-am luat rămas bun de la omul pe care l-am iubit cândva. Sunt lucruri diferite.
Elena m-a privit cu ochii umezi.
— Regreți că ai fost acolo cu el?
Am clătinat din cap și m-am ridicat. Am tras perdeaua. Dincolo de geam, copiii vecinilor pedalau pe trotuar, femeile sporovăiau la poartă, mirosul de liliac intra pe fereastră odată cu larma serii. Viața nu se oprise.
