Andrei trânti ușa frigiderului cu atâta forță, încât sticlele dinăuntru se ciocniră una de alta. Se întoarse spre Corina, care stătea sprijinită de blatul din bucătărie, cu un prosop încă umed în mâini. Costin, băiețelul lor de aproape un an, adormise în sfârșit după o oră întreagă de plâns, iar ea își găsise un moment să șteargă măcar firimiturile de la ultima masă.
— Știi care e problema ta, Corina? Că nu faci nimic. Efectiv, zero. Stai în căldurică toată ziua, iar când vin acasă rupt de oboseală, nu găsesc nici măcar o tigaie cu ceva cald pe aragaz.
— Andrei, te rog, vorbește mai încet, că doarme copilul. Nu stau. Am făcut ordine de trei ori azi, dar știi că îi ies măsele și nu m-a lăsat o clipă din brațe…
— Măsele! — râse el sec. — Toate femeile au copii mici și cumva se descurcă fără să facă din asta o dramă națională. Te uiți la tine: nu aduci niciun leu în casă, nu gătești, nu aranjezi nimic. Ești o întreținută, draga mea. Absolut inutilă în familia asta. Un zero barat.
Corina simți cum oboseala cumplită din oase i se transformă brusc în fier. Lăsă prosopul pe masă și își șterse mâinile de blugi.
— Să înțeleg că asta crezi cu adevărat? Tu ai insistat să facem un copil acum. Tu ai spus că vei fi lângă mine, că ne vom sprijini reciproc. Ce s-a schimbat în zece luni?
— S-a schimbat că eu car în spate toată barca asta, în timp ce tu meditezi la perfecțiune pe canapea, — tăie el scurt. — Banii nu pică din cer, Corina. Iar când intru pe ușă, dau peste haos și aceeași față lungă. M-am săturat.
Înainte ca ea să mai poată spune ceva, soneria zbârnâi prelung. Erau mama lui Andrei, doamna Stela, și sora lui, Geanina, venite de la Galați chiar în seara aceea, cu trenul de șapte.
Corina le deschise, forțând un zâmbet. Cei doi frați o îmbrățișară la intrare, iar Geanina îi întinse o pungă mare, colorată.
— Uite, i-am luat lui Costin un căluț din ăla de cauciuc, să se joace când face băiță. Am văzut că îl recomandă toate mămicile pe grupuri.
Toți se strânseră în sufragerie. Corina aduse un platou cu cești de cafea și un platou cu baclava cumpărată din piață chiar în dimineața aceea. Se așeză pe un taburet, față în față cu cele două femei. Andrei se lăsă pe canapea, ofensat.
— Draga mea, ești palidă la față, — observă doamna Stela, cercetând-o cu atenție. — Ai slăbit mult de când nu te-am văzut. Andrei, tu o ajuți măcar seara pe Corina?
— De la ce s-o ajut, mamă? — pufni el. — De la stat? Eu chiar muncesc. Vin acasă rupt în două, după opt ore de tras fiare la service, și dau peste o femeie care nici măcar un pui la tavă nu e în stare să facă.
— Andrei, nu mai vorbi așa, — interveni Geanina, încruntându-se. — Tu nu înțelegi că un copil mic e o muncă titanică? Să știi că eu cu Daria, când am născut, nu mă ridicam din pat o lună. Bărbată-miu îmi aducea mâncarea la pat.
— Ei, lasă-mă cu poveștile astea, — rânji Andrei. — Ce muncă? Stai cu el, îl plimbi prin parc, îi dai o sticlă de lapte. Toată ziua relaxare.
Corina își puse palmele pe genunchi și îl privi pe Andrei, apoi pe mama lui, apoi pe Geanina. Inspiră adânc aerul încărcat de parfumul cafelei și zise, cu o voce scăzută, dar clară:
— Doamnă Stela, Geanina, mă bucur mult că ați venit diseară. Pentru că am o veste importantă de dat. Andrei și cu mine divorțăm.
Cană de cafea din mâna Geaninei atinse scurt farfurioara, scoțând un clinchet ascuțit. Andrei tuși, înecându-se cu aer.
— Ai înnebunit de tot? — izbucni el, sărind în picioare. — Ți s-a urcat la cap statul ăsta acasă? Ce divorț, Corina? Ai băut ceva?
— Sunt perfect lucidă, — răspunse ea, fără să ridice tonul. — Divorțul se va pronunța peste trei luni, când Costin împlinește un an. Până atunci, ai timp să-ți găsești o locuință. Mai devreme nu se poate, din motive legale, și oricum am de pus la punct actele.
— Corina, copilă, dar cum așa? — șopti doamna Stela, ducând o mână la piept. — Voi erați o familie frumoasă. V-ați dorit atât de mult băiatul ăsta… Ce s-a întâmplat?
— Întrebați-l pe fiul dumneavoastră, doamnă Stela. Întrebați-l cum mi se adresează de îndată ce închide ușa dormitorului lui Costin.
— Păi cum să ți se adreseze? — se indignă Andrei, gesticulând teatral. — Uite, mamă, vezi? Face circ în fața ta și a Geaninei! N-are pic de rușine, scoate tot rahatul din casă la vedere!
— Iată, — Corina arătă spre el cu o mișcare liniștită a capului. — Ăsta e tonul cu care trăiesc de aproape un an. Și acum, vreți să știți ce mi-a spus cu zece minute înainte să sunați la ușă? Mi-a spus că sunt un zero barat. O întreținută. Că sunt inutilă în familia asta. Cuvintele astea le aud o dată la două zile.
— Andrei, pe Dumnezeul tău, e adevărat? — vocea doamnei Stela se ascuți periculos.
— Mamă, nu mai exagera și tu ca ea! Am zis-o la nervi, o singură dată, pentru că efectiv nu gătesc nimic când ajung acasă. E haos, nu e ordine, copilul plânge, eu trebuie să mă odihnesc pentru a doua zi de muncă. Ce, să tac din gură și să înghit?
— Tu vii acasă într-un apartament care este al meu, Andrei, — îl întrerupse Corina, cu aceeași voce lipsită de tremur. — Și conduci o autoutilitară de marfă pe care am cumpărat-o eu din economiile mele de dinainte de nuntă, când lucram în Iași la firmă. Și tu spui că mă ții în spinare? Indemnizația de creștere a copilului și ce am pus deoparte mă țin pe linia de plutire perfect. Contribuția ta se duce, în mare parte, pe ratele la sculele tale noi și pe benzina pe care o bei pe traseu. Dar ai umflat subiectul ca să mă poți călca în picioare în fiecare seară.
— Un bărbat trebuie lăsat să se simtă stâlpul casei, — încercă ezitant doamna Stela.
— Nouă luni am stat și am plâns pe fiecare noapte, — continuă Corina, ignorând intervenția. — În timp ce dumnealui dormea liniștit pe canapeaua din sufragerie, pentru că, vezi Doamne, are nevoie de somn profund înainte de „muncă”. Am tăcut și am strâns din dinți, până când o prietenă mi-a zis că soțul ei face la fel. Atunci am înțeles că nu e vorba de stres, e vorba de caracter. A prins curaj când m-a simțit vulnerabilă cu un copil mic, a crezut că sunt captivă. S-a înșelat amarnic.
— Băi frate, tu ți-ai pierdut mințile de tot? — Geanina se întoarse spre Andrei cu o expresie de dezgust. — Tu realizezi că stai în casa ei? Că mașina aia de serviciu e tot a ei? Cu ce te prezinți la om acasă să-i ceri socoteală și să-l umilești?
— Să mă umilească ea pe mine? — țipă Andrei, congestionându-se la față. — Să vedem cine se va uita la ea, o femeie singură cu un copil de un an! Cine o vrea? Să vedem cum o să se descurce fără mine, când plodul o să țipe nopțile și n-o să aibă cine s-o mai salveze!
— Andrei, terminați imediat! — tună doamna Stela, ridicându-se brusc de pe scaun. — Cum îndrăznești să vorbești așa despre mama copilului tău? De la mine ai învățat tu așa ceva? Tatăl tău, Dumnezeu să-l odihnească, n-ar fi rostit vorbele astea nici în cea mai neagră sărăcie. Mi-e rușine că te-am născut în halul ăsta.
— Tu, Geanina, spune-i și tu! — Andrei se răsuci spre soră-sa, căutând un aliat.
— Ce să-ți spun, măi? — Geanina își încrucișă brațele. — I-ai spus „zero barat” femeii care ți-a dăruit un copil și un acoperiș deasupra capului. Dacă Daria, fetița mea, ar veni peste douăzeci de ani să-mi spună că bărbat-su o face inutilă în propria casă, m-aș duce să-l scot cu cățeaua de sub pat. Corina are tot dreptul să te gonească. Poate așa, plătind chirie într-o garsonieră, îți mai revii.
— Bine! — răcni Andrei, smulgându-și geaca din cuier. — Bine! Rămâneți toate într-o gască de femei corecte, să vă fie de bine! Vedem noi în trei luni cine pe cine sună plângând!
— Să te sun? — Corina schiță un zâmbet trist. — Andrei, în zece luni tu n-ai schimbat un singur scutec. N-ai făcut o singură baie copilului. Nu l-ai plimbat singur prin parc nici măcar o jumătate de oră. Despre ce ajutor vorbești? Plecarea ta va aduce, în sfârșit, liniște în apartament.
Ușa de la intrare se trânti cu un ecou care răsună prin toată casa. Se așternu o liniște densă, străbătută doar de bâzâitul lămpii din bucătărie. Doamna Stela se apropie încet de Corina, se aplecă și o cuprinse cu brațele pe după umeri, ținând-o strâns. Mirosul de săpun și de spirt de la spital, unde lucra ca asistentă medicală, o învălui pe tânăra femeie.
— Iartă-ne, draga mea, — șopti bătrâna, cu ochii înlăcrimați. — Iartă-mă că am crescut un astfel de om și n-am văzut ce durere îți provoacă. Pe mine și pe Geanina să ne consideri familia ta. Cu Costin, cu tine, cu orice ai nevoie — noi suntem aici. Nu ești singură.
— Așa e, — adăugă Geanina, venind lângă ea și strângându-i mâna cu căldură. — Ai făcut exact ce trebuia. Nu se lasă capul plecat în fața nimănui, nici măcar în fața unui soț. Iar el, măgarul, să doarmă la mama în sufragerie pe canapea, că alt acoperiș n-are.
Corina își lăsă, în sfârșit, capul să cadă pe umărul doamnei Stela și plânse fără sunet, doar cu umerii zguduiți ușor. Lă crimele adunate în nopțile nesfârșite se scurgeau acum, amestecându-se cu ușurarea de a fi crezută.
După exact trei luni, într-o dimineață senină de octombrie, Corina ieși pe poarta Judecătoriei din Brăila cu hotărârea de divorț strânsă în geantă. Costin dormea în brațele Geaninei, care îl luase de dimineață ca să-i permită să rezolve ultimele formalități. În sala de ședință, Andrei nici măcar n-o privise. Semnase cu o indiferență ostentativă, după care plecase fără un cuvânt.
Luni mai târziu, apartamentul se transformase complet. Pereții păreau mai luminoși, ghivecele de la balcon înfloriseră sănătos, iar în serile cu lună plină, Corina lua cina cu Costin așezat în scaunul lui înalt, povestindu-i despre planurile de a reveni la firma de contabilitate în curând. Doamna Stela venea de două ori pe săptămână, iar Geanina, ori de câte ori trecea prin oraș, lăsa câte o pungă cu fructe și câte un pachet de scutece. Nu era singurătatea pe care i-o prezisese Andrei. Era, de fapt, exact opusul.
Într-o joi seara, pe când Corina așeza farfuriile pentru cină, soneria sună insistent. Descuie, iar în prag apăru Andrei, neras, cu o jachetă jerpelită și mâinile vârâte adânc în buzunare.
— Ce vrei? — întrebă ea, fără să se dea la o parte.
— Am venit să vorbim. Serios. Am stat și m-am gândit… Am greșit, bine?
— Greșitul tău e să fii aici, Andrei. N-ai ce căuta. Am vorbit prin avocați să-ți trimiți mesaj când vrei să vezi copilul, nu să apari la ușă așa.
— Nu fi rece, Corina, — vocea lui încercă un ton mai blând. — Hai să nu mai facem o dramă dintr-o ceartă de familie. Am fost un dobitoc, recunosc. Hai să încercăm din nou, nu pentru noi, pentru Costin. Să fie copilul cu ambii părinți…
Ea îl privi drept în ochi, fără ură, dar fără nicio urmă de slăbiciune.
— Pentru Costin, cel mai bun lucru pe care pot să-l fac e să nu crească într-o casă în care tatăl lui îi face pe mama lui „zero barat” în fiecare seară înainte de culcare. Ai avut zece luni să fii om. Ai ales să fii torționar. Acum suportă consecințele.
— Păi mă lași să intru măcar să-l văd? Am dreptul…
— Acum nu. Nu ești programat. Scrie-i avocatului meu, stabilește o zi și o oră, și îl vei vedea. Dar în casa asta nu mai pui piciorul ca stăpân. N-ai fost niciodată.
Ea trase ușor ușa spre ea, iar Andrei rămase pe palier, cu pumnii încleștați în buzunarele goale. Corina încuie și se sprijini o secundă cu spatele de tocul rece al ușii. Din dormitor se auzi un gângurit scurt, urmat de un foșnet de păturică. Intră în cameră, îl luă pe Costin în brațe și se duse cu el la fereastră. Jos, în parcare, autoutilitara albă pe care ea o cumpărase stătea acum nemișcată și prăfuită, cu un afiș de vânzare lipit în geamul din spate. Nu mai era niciun șofer care să trântească portiera nervos. Doar o mașină care-și aștepta noul proprietar, în liniștea serii.
