Am desfăcut scrisoarea cu degete amorțite. Pe un colț al mesei din bucătăria de la țară, lumina chioară a becului de 60 de wați cădea fix peste scrisul mamei — litere mici, tremurate, de parcă fiecare cuvânt o costase o bucată din viață. Afară ploua mocănește, iar mirosul de pământ ud intra pe sub ușa de la verandă. Am citit primul rând și am lăsat scrisoarea jos, am deschis geamul și am respirat adânc, fără să clipesc. *„Comoara mea cea mică, sper să poți să mă ierți…”*
Mama mea, Ioana, avea nouăsprezece ani când a rămas însărcinată cu mine. Era studentă la Medicină în anul doi, la Cluj. Îi plăcea anatomia, desena oasele carpiene pe șervețele, visa să devină chirurg pediatru. Tata… tata a dispărut într-o dimineață de noiembrie, cu o valiză și cu toate economiile din borcanul de cafea de pe dulap — 1 200 de lei, bani puși deoparte pentru chiria pe două luni. A spus că se duce până la un interviu la Timișoara și că se întoarce seara. N-am mai auzit de el niciodată.
Mama nu a plâns. Cel puțin nu în fața mea. Și-a luat concediu medical de la facultate, a născut, iar la trei luni după ce m-a adus pe lume și-a luat dosarul și a mers să se angajeze la fabrica de confecții „Dorobanțul”, la intrarea dinspre gară.
N-au fost discursuri. N-au fost regrete spuse cu voce tare. Doar o decizie simplă: fata asta trebuie să mănânce. Acasă au rămas cursurile de semiologie, planșele și halatul alb.
Ne-am mutat într-o garsonieră la parter, într-un bloc vechi din Piatra Neamț, cu igrasie pe pereți și caloriferele mereu reci. Iarna băteam covoarele în curte și puneam folii de plastic la geamuri. Mama lucra în schimburi. Dimineața, după tură, punea oala cu supă de pui — un sfert de pui întreg fiert cu tăieței de casă — pe foc și adormea îmbrăcată pe canapea. Seara, îmi împletea părul înainte să plece la schimbul de noapte, care începea la zece, iar eu îi număram firele albe care îi apăruseră la tâmple. Nu avea decât douăzeci și cinci de ani.
Mâinile ei, în schimb, arătau ca ale unei femei de șaizeci. Vârfurile degetelor erau crăpate de la ață, pielea înțepată de ace, unghiile tăiate scurt și mereu înconjurate de o dungă subțire de sânge uscat. Când mă mângâia pe obraz, simțeam asprimea aia și mă durea pe mine, nu pe ea. Dar nu spuneam nimic. Doar întorceam capul și sărutam dosul palmei ei, iar ea zâmbea și spunea „lasă, fată, că merge și-așa”.
Îmi amintesc mai ales de ierni. Crăciunurile noastre aveau un singur glob care nu se potrivea cu beteala jerpelită luată de la un magazin cu solduri de pe Ștefan cel Mare, iar bradul era o creangă de brad adusă de la piața centrală, cu 3 lei. Cadoul meu era întotdeauna acolo, înfășurat în hârtie de ziar și legat cu sfoară. O carte, un pulover, o pereche de ghete din piele întoarsă, 50 de lei la reduceri. Al ei… al ei nu exista niciodată.
— Mie mi-l face Moșu' la anul, îmi spunea și îmi făcea cu ochiul. Anul ăsta a avut prea multe comenzi pentru copii.
Și eu o credeam.
Într-un an i-am făcut și eu o felicitare. Am desenat cu creionul o casă mare, cu etaj, și o curte cu flori. I-am scris: „Când o să fiu mare, o să-ți cumpăr casa asta.” Mama a izbucnit în plâns. Atunci am crezut că am supărat-o. Acum știu că nu plângea de supărare. Plângea de oboseala pe care o ducea în spate fără s-o arate vreodată cuiva.
Anii au trecut. Am prins bursă la liceu, apoi m-am mutat la București pentru facultate. O sunam în fiecare seară, de la telefonul public din cămin, cu cartelă de 10 lei. Vocea ei era aceeași, caldă, deși mai subțire, mai fragilă. Nu se plângea. Întreba mereu de mine. Dacă mănânc. Dacă am nevoie de bani. Eu îi spuneam că nu, deși aveam — îmi trimitea câte 200 de lei pe lună prin mandat poștal, iar eu știam că banii ăia însemnau ture suplimentare de noapte.
Când am împlinit douăzeci și opt de ani, am primit un telefon de la spitalul județean. Mama leșinase în timpul turei, la ora patru dimineața, lângă mașina de cusut. Am luat primul tren, un accelerat de noapte, și am ajuns a doua zi. Doctorul mi-a spus pe hol, lângă automatul de cafea, că e o boală autoimună avansată pe care o ignorase ani de zile, tratându-se cu aspirină Bayer și ceaiuri de mușețel.
Am petrecut cu ea ultimele șase luni. I-am ținut mâna, aceleași mâini aspre și crăpate. Îi citeam din cărțile mele de istorie, îi povesteam despre expozițiile pe care le văzusem, despre oamenii pe care îi cunoscusem. Ea zâmbea și mă privea cu o lumină în ochi care nu s-a stins până în clipa în care inima ei a încetat să mai bată.
După înmormântare, doamna notar din Piatra Neamț, o femeie cu ochelari groși și voce blândă, m-a chemat într-un birou mic, mirosind a hârtie veche și a praf.
— Mama dumneavoastră mi-a lăsat asta. Mi-a spus că e ultima ei dorință să vă fie înmânat personal.
Pe birou stăteau trei lucruri: o cheie mică, argintie, un caiet cu coperți de carton, și un plic galben pe care scria, cu scrisul acela pe care îl cunoșteam atât de bine, numele meu: „Anca”.
Am rămas nemișcată. Ploaia bătea în fereastra biroului, iar eu nu aveam aer.
Am rupt plicul și am citit primul rând. Apoi tot restul.
*„Comoara mea cea mică, sper să poți să mă ierți după ce vezi ce e înăuntru.”*
Am scos cheia. Am întrebat-o pe doamnă notar ce deschide.
— O cutie de valori de la Banca Transilvania. Mama dumneavoastră a închiriat-o acum treizeci de ani și a plătit anticipat pentru tot acest timp — 25 de lei pe lună, virați din salariu automat. Vă rog să mergeți la sediul central de aici, din oraș.
Am mers ca într-un vis. La bancă, un funcționar m-a condus într-o cameră securizată. Am introdus cheia, am deschis sertarul metalic. Înăuntru se afla un singur obiect: o mapă de plastic.
Am deschis-o acolo, în camera aceea rece.
Prima pagină era o diplomă de licență. Diploma de la Facultatea de Medicină „Iuliu Hațieganu” din Cluj. Emisă pe numele Ioanei Barbu. Data: acum doi ani, când ea avea patruzeci și cinci de ani și eu tocmai terminasem masterul.
Am clipit. Nu înțelegeam. Sub diplomă, am găsit carnetul de student complet, notele din toți anii de studiu, referate scrise de mână.
Și încă o scrisoare. Ultima.
*„Draga mea Anca,*
*Nu am vrut să știi cât timp am fost în viață. Nu pentru că mi-era rușine. Ci pentru că nu voiam să-ți distrag atenția de la propriul tău drum. Tu erai proiectul meu cel mai important.*
*După ce te-ai făcut mai măricică, pe la doi ani, am mers la decanat. Mi-am înghețat anul, nu m-am retras definitiv — am aflat că pot reveni oricând, cu condiția să dau examenele de diferență. Așa că, după ce te culcam seara, după turele de noapte, după atelier, eu mă așezam la masa din bucătărie și studiam. Doamna profesoară Mureșan de la fiziologie m-a ajutat enorm: îmi trimitea bibliografia prin poștă, iar eu îi expediam referatele scrise de mână. Am dat examenele pe rând, câte unul pe an, când strângeam bani de taxe — 150 de lei pentru fiecare restanță. Am luat fiecare curs, fiecare examen. Mi-au trebuit douăzeci și cinci de ani de la prima înscriere, Anca. Douăzeci și cinci de ani să termin ceea ce începusem la nouăsprezece. Stagiile clinice le-am făcut în concedii, la spitalul județean de aici, cu aprobare specială. N-am renunțat niciodată. Nu pentru glorie, nu pentru titlu. Am făcut-o pentru mine. Ca să știu, în ultima mea clipă, că n-am lăsat visul acela să moară. Dar l-am ținut pe un raft, pentru că pe tine te-am pus pe primul loc.*
*Nu ți-am putut da o casă mare sau bijuterii. Dar ți-am dat timpul meu. Ți-am dat nopțile mele, mâinile mele, tinerețea mea.*
*Te iubesc. Ai fost și vei rămâne comoara mea cea mică.*
*Mama”*
Am închis mapa. Am stat acolo, pe un scaun de plastic, într-o cameră de bancă, și am plâns cu sughițuri. Nu mai plânsesem așa de când eram copil.
După ce m-am liniștit, am ieșit din bancă și am luat-o pe jos spre gară, fără umbrelă. Pe drum, am sunat la firma de pompe funebre. Am cerut să graveze pe piatra de mormânt, sub numele ei, un singur rând: *Doctor în Medicină.*
A doua zi m-am întors la cimitir. Am pus pe mormânt o floare și am stat acolo până când vântul a început să bată prin teii din curtea bisericii, foșnind frunzele.
Am plecat spre casă. În geantă, caietul ei de studentă. L-am scos în bucătărie, sub același bec de 60 de wați, și l-am deschis la primul capitol. Era scris de mână, cu același scris tremurat. Am citit primul rând: „Oasele carpiene sunt dispuse în două rânduri…” Am închis ochii și am pus palma peste pagină, acolo unde mâna ei stătuse atâtea nopți.
