Au trecut luni bune de când Alina i-a spus lui Alexandru:
— De ce aș fi infirmieră pentru un moș? Ce-mi oferi? Apartament? Mașină?
La început s-a simțit umilit.
Apoi furios.
După aceea a început să gândească.
Alexandru avea patruzeci și trei de ani, un apartament în București, o mașină bună și o afacere stabilă. Întotdeauna s-a considerat o partidă bună.
Dar întâlnirile pe care le-a avut după aceea i-au arătat o realitate diferită.
Multe femei îl evaluau după venituri.
După proprietăți.
După siguranța pe care o putea oferi.
Iar asta îl deranja.
Până când un prieten i-a spus:
— Tu ce cauți?
— O femeie frumoasă și tânără.
— Exact. Tu cauți tinerețe. Ele caută siguranță. Care e diferența?
Întrebarea l-a urmărit mult timp.
Și pentru prima dată a privit sincer în interiorul lui.
Nu voia neapărat iubire.
Voia confirmarea că încă este tânăr.
Că încă poate impresiona.
Că încă poate concura.
Câteva luni mai târziu a cunoscut-o pe Marina.
Treizeci și opt de ani.
Arhitectă.
Divorțată.
Mamă.
Nu era genul de femeie pe care o căuta înainte.
Dar era autentică.
La prima întâlnire nu l-a întrebat ce mașină conduce.
Nu l-a întrebat cât câștigă.
I-a spus doar:
— Nu caut un sponsor. Și nici nu vreau să fiu trofeul nimănui.
Alexandru a zâmbit.
Pentru prima dată după mult timp se simțea relaxat.
Au început să se vadă tot mai des.
Fără jocuri.
Fără măști.
Fără negocieri.
Într-o zi s-a întâlnit întâmplător cu Alina.
Ea era în compania unui bărbat mult mai în vârstă.
L-a privit și l-a întrebat:
— Ai găsit femeia perfectă?
Alexandru a râs.
— Nu. Am găsit ceva mai bun.
— Ce?
— O persoană reală.
După un an i-a cerut Marinei să fie soția lui.
Ea a acceptat.
Iar atunci Alexandru a înțeles un lucru simplu:
Tinerețea trece.
Frumusețea se schimbă.
Banii vin și pleacă.
Dar respectul, încrederea și liniștea de a fi tu însuți lângă cineva valorează mai mult decât toate celelalte la un loc.