Ana a coborât prima din mașină și a alergat spre bătrână.
— Bună ziua! Eu sunt Ana. Noi am trecut ieri pe aici și am vrut să știm dacă sunteți singură.
Ioana s-a apropiat rușinată.
— Iertați-ne, copilul e foarte direct…
Dar tanti Maria nu se uita la copil. Îl privea pe Radu. Lung, cu o uimire care îl făcu să se simtă neliniștit.
— Nu se poate… — a șoptit ea. — Aceeași privire.
— Ne cunoaștem? — a întrebat Radu.
Bătrâna i-a întins fotografia.
Pe hârtia îngălbenită era un bărbat tânăr, fotografiat lângă casa aceea veche. Radu a simțit un fior. Omul din imagine avea fruntea lui, ochii lui, aceeași linie a gurii.
— Cine este?
— Fiul meu, Mihai, a spus tanti Maria. A plecat la oraș supărat pe mine. Nu voiam să vând casa, iar el zicea că aici nu mai e viață. După un an mi-a scris că are un băiat. Radu îl cheamă, mi-a scris. Apoi n-am mai primit nimic.
Ioana s-a uitat la soțul ei.
Radu a simțit cum i se usucă gura.
Tatăl lui se numise Mihai. Murise cu câțiva ani în urmă. Despre satul copilăriei vorbea rar, iar despre mama lui spusese mereu că nu mai trăia.
— Tatăl meu era Mihai, a spus Radu. Dar mi-a zis că bunica mea murise înainte să mă nasc.
Tanti Maria a strâns fotografia la piept.
— Atunci așa a ales să mă îngroape.
Au intrat în casă. Era curată, dar tristă. Pe masă era o față de masă veche, iar pe perete — icoane și fotografii. Tanti Maria a scos dintr-o cutie câteva scrisori. Una avea scrisul tatălui lui Radu.
“Am un băiat, mamă. Îl cheamă Radu. Când se mai liniștește viața, vin cu el.”
Viața nu se liniștise niciodată.
Radu a stat mult cu scrisoarea în mâini.
— Nu știu ce să spun.
— Nu trebuie să spui nimic, a zis bătrâna. Mi-ajunge că te-am văzut.
Ana s-a așezat lângă ea.
— Dar noi mai venim, da?
Tanti Maria a zâmbit pentru prima dată.
— Dacă vrea tatăl tău.
Radu a ridicat privirea.
— Venim.
Și au venit.
La început, cu prudență. Au vorbit cu vecinii, au verificat actele, au înțeles că povestea era adevărată. Apoi au început să aducă alimente, medicamente, lemne pentru iarnă. Radu a reparat poarta și acoperișul de la magazie. Ioana a dus-o pe tanti Maria la medic.
Ana aducea desene.
Pe unul dintre ele scria: “Bunica Maria”.
Când a venit frigul, Ioana a spus:
— Nu poate rămâne singură aici.
Radu știa deja.
— Bunico, vino cu noi la Iași. Măcar până trece iarna.
— Eu? În casa voastră?
— În familia noastră.
Tanti Maria a plâns atunci cu fața în șorț.
La Iași, la început, îi era rușine de toate. Nu voia să ocupe loc, nu atingea lucrurile, se trezea înaintea tuturor ca să fie “de folos”.
Ana i-a adus pătura ei preferată.
— Asta e pentru tine. Ca să nu te mai simți musafiră.
Treptat, apartamentul s-a schimbat. Mirosea a plăcinte, a ceai de tei și a povești vechi. Radu petrecea seri întregi ascultând despre tatăl lui: cum era copil, cum râdea, cum se supăra repede, cum a plecat fără să privească înapoi.
— Mă doare că m-a mințit, a spus Radu într-o seară.
Tanti Maria a dat din cap.
— Și pe mine m-a durut. Dar oamenii mândri nu știu să se întoarcă, chiar când le e dor.
Ana a crescut cu bunica Maria aproape. A învățat de la ea să frământe aluat, să recunoască plantele și să nu treacă pe lângă un om trist fără să-l privească.
Tanti Maria a mai trăit câțiva ani. Când s-a stins, în casa din sat nu mai era singurătate. Radu n-a vândut-o. A reparat-o și a păstrat banca de lângă gard.
Într-o vară, Ana l-a întrebat:
— Tata, dacă eu nu o vedeam pe bunica, noi nu aflam niciodată?
Radu a privit spre bancă.
— Poate că nu.
— Atunci bine că m-am uitat pe geam.
El a zâmbit trist.
— Da, Ana. Uneori Dumnezeu pune adevărul la marginea drumului. Dar doar copiii mai știu să-l vadă.