Alina stătea lângă poartă și se uita la geanta ei. Valeriu o pusese acolo fără nicio ezitare, de parcă nu era vorba de femeia cu care trăia de aproape trei ani, ci de un lucru care îl încurca.
— Ei, ce stai? — a zis el aspru. — Nu-ți place, du-te acasă.
Alina a simțit o înțepătură în piept. În alte zile ar fi încercat să repare situația. Ar fi spus că nu a vrut să-l supere. Ar fi zâmbit forțat. Ar fi mâncat carnea aceea acră și ar fi lăudat-o, numai să nu fie ceartă.
Dar acum nu mai putea.
— Tu chiar mă alungi pentru că am spus că frigăruile sunt acre?
Valeriu a ridicat din umeri.
— Nu mă scoate pe mine vinovat. Tu ai început. Nu știi să apreciezi nimic.
Alina l-a privit lung.
— Să apreciez ce? Că trăiești în apartamentul meu, dar când lumea întreabă ce sunt eu pentru tine, tu spui “trăim împreună”? Că eu gătesc, spăl, țin casa, iar tu mă tratezi ca pe o femeie care trebuie să tacă și să fie mulțumită?
Valeriu s-a încruntat.
— Iar ai început cu vorbele tale.
— Nu. De data asta am terminat cu tăcerea mea.
El a făcut un pas spre ea.
— Alina, nu te umfla așa tare. Nu uita cu cine vorbești.
— Tocmai că nu mai uit. Vorbesc cu un bărbat care s-a obișnuit să primească totul și să nu ofere aproape nimic.
Valeriu a rămas o clipă fără replică. Nu pentru că nu avea ce spune, ci pentru că nu o mai văzuse așa. Dreaptă. Calmă. Neînduplecată.
— Bine, du-te. Să văd cât te ține.
Alina și-a luat geanta.
— Mă ține destul cât să ajung acasă și să-ți strâng lucrurile.
El a râs.
— Ce lucruri?
— Cele din apartamentul meu.
Drumul până la stație era plin de praf. Alina mergea încet, cu geanta pe umăr, și simțea cum fiecare pas o rupe de ceva vechi. Nu de Valeriu. De femeia care acceptase să fie tratată ca o opțiune.
În autobuz, telefonul i-a vibrat. Un mesaj de la el:
„Nu face teatru.”
Ea l-a citit și nu a răspuns.
Acasă, în Chișinău, apartamentul părea altfel. Parcă toate lucrurile lui Valeriu îi săreau în ochi. Pantofii la intrare. Geaca pe scaun. Aparatul de ras. Cămașa pe care o lăsase lângă mașina de spălat.
Alina a scos două genți mari și a început să strângă. Nu plângea. Lacrimile ar fi venit dacă încă mai spera. Dar speranța ei se terminase undeva între poarta casei de la țară și stația de autobuz.
Seara, Valeriu a sunat.
— Tu chiar ai luat-o în serios?
— Da.
— Alina, eu eram nervos. Ce, nu știi cum sunt?
— Ba da. Tocmai asta e problema. Știu prea bine cum ești.
— Hai, nu strica totul pentru niște frigărui.
— Nu frigăruile au stricat totul. Ele doar mi-au arătat clar ce nu voiam să văd.
Când Valeriu a ajuns la ușa apartamentului, gențile erau deja pe hol.
— Deschide, să vorbim.
— Nu.
— Așa se termină trei ani?
Alina a respirat adânc.
— Nu. Așa se termină trei ani în care eu am fost comoditate, nu femeie iubită.
A urmat o liniște grea. Apoi el a spus mai încet:
— Unde să mă duc acum?
Și acolo, pentru o clipă, vechea Alina aproape că s-a trezit. Acea Alina care salva, primea, ierta, se înmuia.
Dar noua Alina a răspuns:
— Nu știu, Valeriu. Dar de azi asta nu mai e problema mea.
Primele zile au fost grele. Nu pentru că îi lipsea Valeriu, ci pentru că îi lipsea obișnuința. Era ciudat să nu audă televizorul lui dat tare. Să nu găsească vase lăsate în chiuvetă. Să nu se întrebe dacă iar va fi nemulțumit de cină.
Apoi liniștea a început să-i placă.
Într-o seară, și-a făcut ceai, a deschis geamul și a lăsat aerul rece să intre. Și-a dat seama că nu mai trebuie să dovedească nimănui că merită locul ei. Era casa ei. Viața ei. Vocea ei.
Valeriu a mai încercat să revină. O dată cu flori. O dată cu reproșuri. O dată cu fraza:
— La vârsta ta nu-i ușor să găsești un bărbat.
Alina i-a răspuns simplu:
— Eu nu caut bărbat. Eu m-am găsit pe mine.
Și pentru prima dată nu a simțit vină după aceste cuvinte.
Uneori, o femeie rabdă ani întregi nu pentru că este slabă, ci pentru că încă speră. Speră că omul de lângă ea se va schimba, va înțelege, va prețui.
Dar vine o zi când o frază spusă cu dispreț taie totul ca un cuțit.
„Du-te acasă”, îi spusese Valeriu.
Și Alina chiar s-a dus.
Doar că acasă nu însemna apartamentul cu două camere.
Acasă însemna locul din ea însăși pe care îl părăsise pentru un om care nu o merita.