Mâna femeii tremura atât de tare, încât castronul aproape i-a scăpat din degete înainte să ajungă pe masă. Andreea l-a prins din instinct, simțind degetele ca niște gheare reci pe încheietura ei.
— Luați-l înapoi, vă rog… n-am cu ce plăti.
Vocea era subțire, spartă, de parcă fiecare cuvânt ar fi costat-o un an de viață. Femeia stătea singură în cabina din colț, cu un palton jerpelit, flecuit la coate, și o basma udă leoarcă de lapovița de afară. Pe masă, o punguță goală, răsturnată, pe care o scotocise probabil ultima oară înainte să-și facă curaj să ceară o ciorbă.
Afară era noiembrie la Brașov, frigul mușca prin geamurile aburite, iar cafeneaua „La Vasile” mirosea a pâine prăjită și a leuștean. Andreea lucra acolo de când se știa. Șapte ani pe statul de plată, dar o viață întreagă printre aceleași mese – domnul Vasile o crescuse, îi spunea „nepoata mea”, și de câte ori trebuia să explice cuiva de ce fata n-avea mamă, ofta adânc și zicea doar atât: „Alteia i-a fost mai dragă libertatea.”
Andreea învățase de mică să nu mai întrebe. Durerea care-i făcea pe adulți să-și ferească privirea era un câine bătrân pe care preferai să nu-l trezești.
Acum însă, stătea lângă femeia bătrână, cu aburii ciorbei urcându-i în obraji, și nu se îndura să ia castronul.
— Atunci mâncați pe gratis, spuse ea blând. Nimeni n-ar trebui să stea flămând pe vremea asta.
Bătrâna ridică încet privirea. Lumina galbenă a lămpii îi cădea pe față, săpându-i ridurile ca niște albii de râu secate. O lacrimă îi alunecă pe obraz și se opri în colțul gurii. Andreea văzu cum buzele i se mișcă, apoi șopti ceva ce-i sparse liniștea în mii de cioburi:
— Mama ta spunea exact aceleași cuvinte.
Andreea simți cum îi fuge sângele din obraji.
— Cum? Dumneavoastră ați cunoscut-o pe mama?
Un grup de tineri râdea la o masă din spate, dar sunetul ajungea parcă prin vată. Bătrâna dădu din cap, cu respirația tot mai neregulată.
— Mă hrănea când dormeam după cafenea. În fiecare noapte îmi dădea pe ușa din spate un castron de supă, chiar și când îi era ei foame. Ultima oară… ultima oară mi-a pus asta în palmă.
Mâinile femeii tremurau din nou când scoase din sân o hârtiuță îndoită, îngălbenită de douăzeci de ani de așteptare.
— Mi-a spus să ți-o dau cândva. Când vei fi gata să afli adevărul.
Andreea o privi fără să respire.
— De ce n-ați venit mai devreme?
Bătrâna își lăsă fruntea în jos, rușinată.
— Pentru că bărbatul care a luat-o atunci… mi-a zis că tu ai murit. Și eu l-am crezut.
Andreea desfăcu hârtia. Sunetele cafenelei se stinseră de tot. În spate, pick-up-ul vechi al domnului Vasile băga o romanță italiană, dar ea auzea doar bătăile propriei inimi. Literele erau tremurate, scrise probabil în grabă și cu teamă.
*Draga mea Andreea, dacă citești asta, înseamnă că eu nu m-am mai putut întoarce.*
*Te rog, crede-mă: nu te-am părăsit. Niciodată n-aș fi făcut-o.*
Un nod i se strânse în gât. Bătrâna stătea nemișcată, lacrimile picurându-i în ciorba neatinsă.
*Patronul a aflat că aveam dovezi că fură salariile femeilor de aici. În noaptea asta, a amenințat că-ne va despărți dacă merg la poliție. Am ascuns registrele sub scândura slabă de la masa 7. Numai tu vei ajunge cândva acolo.*
Andreea coborî privirea. Era în genunchi, chiar lângă masa 7. Toată copilăria ei stătuse la câțiva centimetri deasupra secretului pe care mama ei îl îngropase acolo.
— Eu lucrez aici de la șaisprezece ani, șopti ea. Domnul Vasile mi-a spus că m-a luat pentru că mama nu m-a vrut.
Bătrâna își acoperi fața cu mâinile.
— Te-a luat ca să poată controla povestea. Să te aibă aproape și să te mintă în fiecare zi.
Andreea se întoarse spre tejghea. Vasile, cu umerii lați și șorțul pătat de grăsime, o fixa pe hârtia din mâna ei. Zâmbetul lui amabil dispăruse.
— Ce ți-a dat aia? bombăni el, venind spre ea.
Andreea se ridică. Bătrâna o apucă de mânecă, speriată.
— Mama ta a încercat să fugă la poliție în noaptea aia, șopti repede. Eu l-am văzut când a urmat-o prin ninsoare.
— Ce s-a întâmplat cu ea? întrebă Andreea, deși vocea abia i se mai auzea.
Vasile ocoli tejgheaua.
— Gata, încetează cu prostiile astea.
Bătrâna se ridică și ea, fragilă, dar cu un glas care pentru prima dată părea să aibă os.
— Am găsit-o pe marginea drumului, afară, în zăpadă. Murea. Nu mai spunea decât numele tău, Andreea. Din nou și din nou.
Genunchii fetei se înmuiau. Bărbatul care-i aducea tort de ziua ei, căruia îi spunea „nenea Vasile”, cel care îi șoptise toată viața că mama ei a ales libertatea în locul fiicei. Stătuse în spatele tejghelei în fiecare zi. În fiecare zi o văzuse crezându-l.
Andreea se lăsă pe vine, cu un gest brusc. Sub masa 7, dușumeaua avea într-adevăr o scândură mai scurtă, cu capetele ușor desprinse. O trase cu unghiile până când cedă cu un pârâit uscat. În spațiul de dedesubt zăcea o cutie metalică de biscuiți, învelită într-un șorț vechi de bucătărie.
Vasile se repezi.
— Nu pune mâna!
Dar două cliente care văzuseră toată scena se ridicară în picioare, blocându-i drumul. Una dintre ele ținea deja telefonul la ureche.
— Stați liniștit, domnule, poliția e pe drum, spuse ea rar.
Andreea desfăcu șorțul și deschise cutia. Mirosul de hârtie veche și de tutun i se izbi în nas. Erau acolo: registre de plată măsluite, câteva fotografii cu angajatele din acea perioadă, o plângere polițienească începută de mână și lăsată neterminată. Și, sub toate, o fotografie mică, ușor îndoită – ea, bebeluș, dormind pe pieptul mamei. Întoarse poza. Pe spate, aceeași caligrafie tremurată:
*Fiecare castron de supă pe care îl dau e pentru ca fiică-mea să crească într-o lume mai blândă decât asta.*
Un suspin adânc se sparse în pieptul Andreei. Bătrâna îi întinse mâna.
— Mi-a fost atât de frică atunci, șopti ea. Am flămânzit ani la rând, dar nimic nu m-a durut mai tare decât gândul că am trădat-o pe mama ta.
Andreea se uită la ciorba care încă aburea pe masă. Apoi, cu blândețe, îi luă mâinile bătrânei și i le închise în jurul castronului.
— Ai adus-o înapoi la mine, spuse ea, cu glasul frânt. N-o să mai flămânzești niciodată.
Vasile se răsuci spre ieșire, dar ușa se deschise larg. Doi polițiști pășiră înăuntru, aduși de apelul cliente. Unul dintre ei se uită la cutia deschisă, la registre, la fotografia pe care Andreea o ținea la piept și apoi la omul din spatele tejghelei.
— Domnule Vasile Munteanu? Va trebui să ne dați niște explicații.
El încercă să-și refacă zâmbetul, dar nu mai părea deloc prietenos.
— E o neînțelegere, domnilor, o fată care n-a trecut peste abandonul mamei…
Andreea făcu un pas în față. Îi întinse polițistului declarația neterminată și registrele.
— Mama mea nu m-a abandonat. A fost ucisă ca să tacă.
Cuvintele au căzut grele, dar adevărate. Polițistul încuviință, iar colega lui îl conduse pe Vasile afară, spre mașină. Cafeneaua rămase brusc foarte liniștită. Clientele se întoarseră spre Andreea cu respect, nimeni nu mai vorbea tare.
Andreea trase un scaun și se așeză lângă bătrâna care plângea tăcut, cu mâinile încă strânse în jurul castronului.
— Mâncați, vă rog, spuse ea, atingând ușor umărul femeii. Mama și-ar fi dorit să vă fie cald. A meritat să știu adevărul, chiar și după atâția ani.
Bătrâna luă prima lingură de ciorbă. Lacrimile i se amestecară cu zeama, iar Andreea o privi fără să se grăbească. Apoi scoase din buzunarul șorțului un șervețel, îl umezi puțin și șterse obrazul femeii, exact cum și-ar fi șters propria mamă lacrimile.
— Cum vă cheamă? întrebă ușor.
— Stela.
— Stela, de azi nu mai dormi pe stradă. Vorbesc eu cu nevasta patronului, nu mai stau aici după ce se termină ancheta. Dar mai întâi, avem fiecare de mâncat.
Din difuzor, romanța italiană se terminase. Acum pick-up-ul trosnea în gol, ca o respirație care în sfârșit s-a eliberat. Andreea privi fotografia mamei, pe care o ținea în poală, apoi castronul de ciorbă pe care Stela îl golea cu o foame veche de douăzeci de ani.
Nu mai era nimic de explicat. Nu mai era nicio lecție de tras. Doar două femei într-o cafenea aproape goală, o fereastră aburită și promisiunea mamei care, în sfârșit, ajunsese la destinație.
