A oprit lângă ea, cu un Mercedes negru. Nu a spus nimic câteva secunde. Doar s-a uitat. Apoi a coborât geamul și a întrebat-o de ce cei două sute cincizeci de mii de lei pe care îi trimitea în fiecare an nu i-au ajuns. A zis exact așa, cu voce tare, de l-am auzit prin geamul meu crăpat. Femeia a ridicat copilul mai sus, ca să nu-i intre ploaia pe față, și a răspuns ceva ce nu am prins din prima. Am redus motorul. „Nu am primit niciun ban”, a repetat ea. Bătrânul a tăcut. A scos un telefon și a format un număr. „Îngheață tot”, a zis. „Conturile lui Dănuț, conturile Alinei, tot ce e pe numele lor. Și adu-mi arhiva.” Atunci am înțeles că nu era cerșetoare. Era fiica cuiva. Și bunicul ei tocmai descoperise ceva.
Am văzut multe în doisprezece ani de taxi. Bărbați care-și părăsesc nevestele în fața maternității, femei care sună acasă să spună că s-au rătăcit, studenți care se ceartă cu părinții pentru o moștenire. Dar noaptea aia m-a făcut să opresc mașina și să rămân acolo, cu motorul pornit, degeaba. Bătrânul a coborât din Mercedes. Corpul lui drept, paltonul ăla de camel, pantofii care nici nu se udau. A luat copilul de la femeie fără să ceară voie. L-a pus în brațe, a dat drumul căldurii, a închis ușa. Femeia a rămas pe trotuar, udă, fără copil, nemișcată. Apoi s-a urcat și ea în spate. Bătrânul i-a făcut semn șoferului. Mașina s-a pus în mișcare. Am văzut-o prin geamul din spate: stătea lângă copilul adormit, cu mâinile în poală, ca și când n-ar fi avut dreptul să-l atingă.
Nu am urmărit nimic. Am plecat spre gară, am mâncat supa de burtă și am băut un ceai. Dar în drum spre casă, am primit un mesaj de la un prieten care lucra la un birou notarial de pe Șoseaua Progresului. „Știi pe cineva pe nume Laura Munteanu?” Nu știam. „E la morga dosarelor”, a scris el. „Cineva a deschis un cont pe numele ei, acum șapte ani, cu adresa de la cabinetul privat al tatălui ei.” Am parcat în fața blocului. Lumina de la intrare era stinsă și am călcat într-o băltoacă. În lift mirosea a varză și a pisică. M-am gândit la femeia aia udă, la copilul mic, la bătrânul care îngheța conturi ca unul care nu mai avea timp de pierdut.
Dimineață am aflat mai mult. Bunicul se numea Radu Munteanu, avea o firmă de transport maritim la Brăila. Fiul lui, Dănuț, lucra la firmă ca director de operațiuni. Soția lui Dănuț, Alina, era contabila-șefă. Laura era fiica lui Dănuț dintr-o primă căsnicie, mama ei murise de cancer pulmonar acum zece ani. Bătrânul Radu plecase din țară la șaizeci de ani, cu o afacere în Italia, dar își păstrase firma de acasă. În fiecare an trimitea câte două sute cincizeci de mii de lei pentru Laura, ca să aibă casă, doctori, școala. Laura nu văzuse niciun ban. Trăia în chirie într-o garsonieră din Radu Vodă, lucra la o spălătorie auto pe timp de zi și noaptea făcea curat la un magazin alimentar. Când a rămas însărcinată, a fost nevoită să doarmă pe jos, pentru că patul l-a vândut ca să plătească chiria. Tatăl ei îi spunea că banii de la bunicul nu mai vin, că s-au blocat prin bănci, că e criză. Alina, mama vitregă, îi închidea telefonul în nas. Când a născut, nimeni din familie nu a sunat-o. Două luni a ținut fetița în pătura veche de la spital, pentru că nu avea bani de alta.
Bătrânul nu a sunat poliția direct. A sunat un avocat din București, unul pe care-l știa de la firmele din Italia. A cerut un audit complet. Toate facturile, toate extrasele, toate semnăturile. În trei zile, avocatul a găsit un contract de vânzare-cumpărare prin care Laura, chipurile, ceda jumătate din apartamentul ei din Brăila Alinei. Semnătura era falsă. Un notar din Focșani, cu o ștampilă reală, autentificase actul fără să o vadă vreodată pe Laura. Contul despre care îmi scrisese prietenul de la notariat era doar o piesă din schemă. Pe numele Laurei fuseseră deschise trei conturi, toate cu adresa cabinetului tatălui ei. În fiecare lună, din contul principal al firmei se mutau douăzeci de mii de lei. Laura primea, pe hârtie, pensie de întreținere de la Dănuț: o mie patru sute de lei. Restul dispărea în conturile Alinei, în titluri de stat, într-un depozit bancar la Constanța. Bătrânul a trimis totul la DIICOT.
A doua săptămână, m-am trezit cu un apel de la șeful de la taxi. Avea un client care cerea o mașină discretă, de dimineață, până la Brăila. Era bătrânul. L-am dus eu. Mirosea a apă de colonie și a cafea. Laura stătea lângă el, cu fetița pe bancheta din spate, într-un scaun auto nou. Nimeni nu vorbea. La un semafor, bătrânul și-a pus mâna pe genunchiul Laurei. „O să le luăm înapoi”, i-a zis. Laura a scos din poșetă un plic mototolit. L-a deschis, a scos o fotografie veche, cu mama ei, o femeie slabă, cu părul tuns scurt, stând pe o plajă la Neptun. „Asta voiam să-ți arăt”, a zis Laura. „A fost ultima vară.” Bătrânul a luat fotografia, a dus-o la lumină, a pus-o în buzunarul interior al paltonului. Nu a zis nimic. Dar și-a scos ochelarii și i-a șters cu batista, de trei ori.
La tribunal a fost scurt. Dănuț a venit cu Alina. Au stat în băncile din spate, cu niște fețe de oameni care nu înțeleg de ce li se întâmplă lor. Bătrânul nu i-a salutat. Laura nu s-a uitat la ei. Judecătorul a ridicat sechestrul pe apartament. Conturile au fost deblocate pentru Laura. Banii de la firmă au fost restituiți în contul principal. Am stat afară, pe treptele tribunalului, să văd. Dănuț a ieșit primul, cu pași mari, fără să se uite înapoi. Alina a rămas în urmă, cu o geantă de piele veche, cu mâna tremurând. „Tu nu înțelegi”, i-a zis Laurei, „Dănuț mi-a spus că banii ăia erau ai familiei, nu ai tăi.” Laura s-a întors cu tot corpul. „Care familie?”, a întrebat-o. „Aia care m-a lăsat să dorm pe jos?” Alina nu a răspuns. A coborât treptele, s-a împiedicat de ultima treaptă, și-a pierdut un pantof. Nu s-a întors să-l ia.
Eu am adus mașina. Bătrânul m-a rugat să-i duc la o adresă din centru, la o casă cu etaj, cu un trandafir urcat pe zid. Acolo locuise mama Laurei. Bătrânul îi cumpărase casa când se născuse Laura, cu banii de la prima lui afacere. Dănuț o vânduse, dar bătrânul o răscumpărase dimineață. „Aici o să crești tu copilul”, i-a zis. „Și o să-l lași pe tatăl tău să vină la ușă, să ceară scuze. Să-l lași să sune. Să-l lași să aștepte.” Laura a descuiat ușa. Cheia veche s-a răsucit o dată, de două ori. A deschis. Înăuntru mirosea a lemn vechi și a parfum de femeie. Pe cuier atârna o eșarfă roșie, de mătase, prinsă cu un ac de păr. Laura a atins-o ușor. „Asta am vrut să-i dau mamei de ziua ei”, a spus. „Am cumpărat-o cu primii bani de la spălătorie.” Fetița a început să plângă, scurt. Bătrânul a dus-o în brațe, a legănat-o. Laura a rămas în prag, cu cheia în mână.
Când am plecat, mi-a dat două sute de lei pe bord. Am vrut să refuz, dar i-a lăsat și a închis portiera. „Așteaptă-mă aici, te chem eu”, a zis. Am așteptat patruzeci de minute, cu motorul oprit, în fața casei. Am văzut prin geam cum Laura mergea dintr-o cameră în alta, aprinzând luminile. Bătrânul stătea jos, pe canapea, cu fetița pe genunchi. La un moment dat, Laura a luat un telefon, a tastat ceva. Apoi a pus telefonul jos, a deschis un dulap, a scos un caiet cu coperți albastre. L-a rupt în două și l-a aruncat într-o cutie de carton. Era, am aflat mai târziu, caietul de conturi al Alinei, cel găsit de anchetatori la casa din Brăila. Laura nu l-a ars. L-a pus în cutie, a sigilat-o cu bandă adezivă, a scris cu un marker: „Probe. A nu se distruge.” A dus cutia la ușă. A chemat un curier. A trimis-o la avocat. Apoi a scos din geantă un act. Se vedea prin geam: o împuternicire notarială. A semnat-o. A lăsat-o pe masă, lângă cheile casei.
Bătrânul a ieșit la mine. „Mergem la bancă”, a zis. Am plecat. La bancă, Laura a închis conturile pe numele ei, toate trei. A cerut să i se elibereze un extras final. Pe el, în dreptul rubricii „sume retrase”, erau două milioane trei sute de mii de lei. Laura a luat pixul de la funcționară, a bifat fiecare pagină, a semnat. A pus extrasul într-un plic alb, l-a îndoit, l-a băgat în poșeta de unde scosese fotografia. „Ce o să faci cu ei?”, a întrebat-o bătrânul. „O să cumpăr un bloc întreg lângă gară”, a răspuns Laura. „Și o să le dau chiriașilor contracte pe un an, cu chirie fixă, fără indexare. Să nu aibă nimeni nevoie să doarmă pe jos.” Bătrânul a râs. A plătit comisionul bancar, a pus bonul în buzunarul de la piept, lângă fotografia veche.
Seara, am dus-o pe Laura la spălătoria auto. Și-a luat salariul: o mie șase sute de lei. A cerut o dovadă de muncă. Șeful ei, un bărbat cu mustață și degete negre de ulei, i-a dat-o fără să se uite la ea. „Te-ai măritat cu unul cu bani?”, a întrebat. Laura a pus dovada în aceeași poșetă. „Nu”, a răspuns. „Am primit ce mi s-a luat.” A ieșit. În drum spre casă, a oprit la o farmacie. A cumpărat o pătură. Una groasă, de lână, cu dungi gri. A plătit-o în numerar. A cerut bon fiscal. L-a pus în buzunarul păturii. „Pentru cine?”, am întrebat. „Pentru următoarea care stă pe o margine de trotuar”, a zis. „Să aibă ceva al ei.”
M-am întors acasă pe la unu noaptea. Am parcat pe locul meu, am stins motorul. În bloc vecinul meu, un pensionar cu un câine pe nume Tărcat, dormea cu televizorul deschis. Se auzea o emisiune de noapte despre moșteniri și averi pierdute. Am urcat scările. La ușă m-am oprit. Am scos din buzunar bonul de la benzinărie, l-am lipit pe frigider, lângă magnetul cu Melodiile anilor ’80. Am vrut să notez ceva pe marginea lui, o cifră, o dată. Nu am scris nimic. Am închis frigiderul. Afară ploua. Am stat la geam și am privit strada. Pe trotuar, lângă clinică, nu mai era nimeni. Doar băltoacele și un ambalaj de napolitane dus de vânt. Apoi am văzut-o pe Laura, mică, sub felinar, cu pătura nouă sub braț, mergând spre casă. Fetele de la farmacie o cunoșteau după nume. Când au închis magazinul, au lăsat luminile aprinse. Un semn mic, care se vedea de la gară.
Nu am spus nimic nimănui. Nici la taxi, nici acasă. Dar a doua zi, când am pornit motorul, am oprit radioul. Am stat câteva secunde. Apoi am dat volumul mai tare. La știri, cineva spunea despre o investigație financiară la o firmă de transport din Brăila, despre un notar reținut, despre niște conturi înghețate. Am schimbat pe alt post. Se transmitea un meci vechi. Am înjurat în barbă. Am băgat în viteză. În fața mea, la semafor, un taxi ca al meu aștepta cu farurile aprinse. În spate, o femeie cu un copil mic stătea pe banchetă, cu geamul deschis. Femeia nu plângea. Se uita drept înainte. Când s-a făcut verde, taxiul a plecat. Eu am rămas pe loc. Am scos telefonul, am deschis aplicația de banking. Am căutat numele Laurei Munteanu. Contul era gol. Ea îl închisese. Închisese tot. Am pus telefonul jos. Ora două. Suprataxa pe noapte începea la trei. Am pornit motorul și am ieșit pe bulevard, în direcția gării, fără să iau comenzi. Doar înainte, prin ploaie, cu mașina goală.
