Ioana Bălan a stins ultima lumină din atelier la ora unu noaptea, când Cluj-Napoca dormea deja sub o ploaie fină de octombrie. Cosea tivuri la o firmă de confecții de pe strada Dorobanților, iar de trei ori pe săptămână mai lua și comenzi acasă, pe mașina ei veche de cusut, ca să acopere diferența dintre salariul minim și factura de întreținere. Fiul ei, Matei, avea nouă ani și dormea cu geaca pusă pe pătură, pentru că soba pe gaz din bloc mai făcea figuri când se răcea afară.
Tatăl lui Matei plecase cu doi ani înainte, la muncă în Germania, spunea el. Trimisese bani de două ori, apoi nimic. Numărul lui de telefon se schimbase, iar Ioana nu mai insistase să-l caute. Avea prea multe de dus ca să mai poarte și greutatea unei căutări fără rost.
Matei nu întreba des de tatăl lui. Dar în seara aceea, când Ioana a intrat în bucătărie cu degetele înțepate de ac și mirosind a țesătură nouă, l-a găsit stând la masă cu un caiet de matematică deschis la o pagină necompletată.
— Mama, azi la școală a venit tata lui Robert să-l ia. Avea o mașină. Robert a fugit la el înainte să sune clopoțelul.
Ioana s-a așezat lângă el, a împins caietul deoparte cu podul palmei și a scos din geantă o pungă cu covrigi de la chioșcul de lângă piață, încă calzi.
— Mănâncă, că se răcesc.
N-a fost un răspuns la întrebarea lui, dar Matei a înțeles că nu era momentul. A mușcat din covrig și a continuat să facă temele, iar Ioana a rămas lângă el cosând un nasture la un palton, pentru că plata pe bucată nu se oprea niciodată.
Anii au trecut așa, cu facturi plătite la limită și cu o vecină, doamna Petrescu de la etajul trei, care avea mereu un ochi de porc și mălai gata dacă venea cineva flămând pe seară. Matei a crescut văzând-o pe mama lui adormind cu capul pe masă, cu degetarul încă pe deget, și a învățat că iubirea, uneori, arată ca o femeie care nu se oprește niciodată.
La douăzeci și șase de ani, Matei lucra ca electrician la o firmă din zona industrială și își cumpărase o garsonieră cu credit, plătită lună de lună, ca să nu mai depindă de nimeni. Într-o duminică de august, cu geamurile deschise și un ventilator hârâind în colț, mama lui l-a rugat să treacă pe la ea, că avea de vorbit ceva important.
L-a așteptat cu o mapă de plastic pe masă, lângă un ceainic cu mentă. În mapă erau actele de la notar pentru locuința ei — un apartament de două camere pe care îl cumpărase în rate, muncind douăzeci și trei de ani fără concediu adevărat.
— Tatăl tău a sunat săptămâna trecută, a spus ea, întorcând o ceașcă în mâini fără s-o ducă la gură. A aflat că vrei să faci nuntă anul viitor. A zis că ar vrea să vină, să te vadă, poate să contribuie și el cu ceva.
Matei a lăsat telefonul pe masă, cu ecranul în jos.
— Și ce-ai zis?
— I-am zis să te sune pe tine. Nu pe mine.
A venit totuși, tatăl lui, într-o seară, la ușa garsonierei lui Matei, cu un buchet de flori cumpărat probabil de la benzinăria de pe centură, judecând după celofanul ieftin. Bărbatul avea părul cărunt acum, o geacă de piele demodată și un aer de om care repetase discursul pe drum.
— Matei, băiete. Am vrut mereu să fiu în viața ta. Nu a fost simplu, cu munca aia din străinătate, cu…
— Douăzeci și trei de ani, a spus Matei, fără să-l lase să intre. Mama a plătit apartamentul singură, douăzeci și trei de ani. Eu am purtat geacă pe pat pentru că soba se strica și n-aveam bani de meșter. Tu unde erai?
— Am avut probleme, Matei. Nu e simplu de…
— Nu-i nimic simplu. Dar ea a făcut-o simplu pentru mine. În fiecare zi.
Bărbatul a mai stat câteva clipe pe palier, cu buchetul atârnând, apoi a plecat fără să mai spună nimic. Matei nu i-a trântit ușa — a închis-o încet, ca și cum ar fi vrut să nu mai audă vreodată zgomotul acela.
A doua zi s-a dus la mama lui cu mapa de acte pe care ea i-o arătase cu o săptămână înainte. A pus-o pe masă, lângă ceainicul cu mentă rămas neschimbat, și i-a spus că vrea să treacă apartamentul pe numele ei definitiv, fără nicio clauză de moștenire împărțită, așa cum sugerase cineva de la notariat, „ca să fie simplu mai târziu". Ioana a vrut să protesteze, dar Matei a scos din buzunar un plic cu banii economisiți timp de doi ani pentru cheltuielile notariale și taxele de transcriere — nouă mii de lei, exact suma calculată de funcționara de la Cartea Funciară.
— Actul ăsta e al tău, mamă. Doar al tău. Fără nimeni altcineva trecut vreodată pe el.
Ioana n-a spus nimic. A luat mapa, a pus-o în sertarul de la bufet, lângă cutia cu ață și degetarul vechi, ruginit acum, pe care nu-l mai folosea de ani de zile dar nu se îndurase să-l arunce. Apoi a întins mâna după ceainic și i-a turnat lui Matei o ceașcă, ca în fiecare duminică de atâția ani, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat — și tocmai de aceea totul se schimbase.
