**Depoziția administratorului sălii de festivități**
Mă cheamă Corina Băjenaru și de nouă ani conduc sala de evenimente "Trandafirul de Aur" de pe strada Cetății, la două stații de metrou de Piața Unirii. E o clădire veche, cu tavan înalt și un candelabru care se leagănă puțin când trece camionul de gunoi dimineața — l-am și reclamat de vreo trei ori la asociația de proprietari, degeaba.
În ziua aia era programată nunta lui Mihai Preda cu o fată pe nume Delia. Ploua cu găleata încă de la ora opt, iar eu tocmai trimisesem chelnerul după încă două cutii de lumânări, pentru că se luase curentul de două ori peste noapte în tot cartierul.
Camera miresei e mică, la capătul holului, lângă bucătărie. Se simte mereu a lac de păr și a garoafe — florăreasa de vizavi, doamna Puiu, ne aduce mereu garoafe în loc de trandafiri, că sunt mai ieftine, dar nimeni nu are curaj să-i spună ceva, e văduvă și are șapte nepoți.
Eu treceam pe hol cu un platou de cafele pentru nași, așa că am prins doar o bucată din scenă, prin ușa întredeschisă.
Delia stătea în picioare, cu rochia perfectă pe ea — și chiar era perfectă, am mai văzut multe mirese, dar rochia aia avea ceva, un fel de dantelă la mâneci care nu semăna cu nimic de la magazinele din Berceni. Mai târziu am aflat că și-a cusut-o singură, seara, după ce închidea atelierul unde lucra ca croitoreasă. Nu m-a mirat. Avea mâinile unei femei obișnuite să facă lucrurile ea însăși.
În fața ei stătea o doamnă în vârstă, cu părul vopsit roșcat și cu o broșă mare, cât o piatră de la mormânt, prinsă la reverul jachetei. Ținea în mână o hârtie și un stilou cu capac auriu. Am recunoscut-o — era Silvia, mama mirelui, o venise cu o zi înainte să verifice aranjamentul florilor și să se certe cu ospătarul-șef pentru poziția scaunelor.
— Semnează acum, Delia, mai avem douăzeci de minute până la cununie, spunea Silvia, și vocea ei avea tonul ăla de vânzătoare din piață care știe că marfa e cam veche, dar clienta a zis deja "da".
Mirele, Mihai, stătea lângă ușă, în costum bleumarin, cu o garoafă la rever — aceeași floare pe care, cu o oră înainte, o auzisem pe Delia glumind că i-o prinde ca să nu se înțepe mai tare decât se va speria la altar. Acum nu mai zâmbea nimeni.
Am prins doar fragmente, pentru că nașul mă striga să aduc și frișcă la cafele.
— Nu semnez nimic, spunea Delia.
— E o simplă înțelegere de familie, zicea Silvia. Mihai ți-a explicat.
— Am discutat că după nuntă te muți la mine. Și că pe mama ta nu o supără nimeni. Restul l-ai discutat fără mine.
Am mai zăbovit o secundă, cât să văd hârtia aia albă, groasă, cu colțul îndoit frumos, așezată lângă cutiuța cu verighete. Nu era act notarial, asta mi-am dat seama și eu, care am semnat destule contracte de închiriere a sălii — arăta mai degrabă a listă de condiții, scrisă să pară oficială.
Din câte am înțeles mai târziu, de la ospătărița Georgeta, care avea urechea mai lipită de ușă decât mine, hârtia zicea că după nuntă, Delia își vinde apartamentul din Titan — un garsonieră luată cu credit, plătită integral de ea, în care locuise singură șapte ani — și banii intră în cumpărarea unei locuințe mai mari, trecută pe numele lui Mihai.
— Apartamentul e cumpărat de mine înainte să-l cunosc pe Mihai, am auzit-o pe Delia. Nu-l vând.
Mihai s-a apropiat de ea.
— Delia, lasă garsoniera aia. E o cameră și-o baie. O să stăm toată viața acolo?
— N-am nimic împotriva unei locuințe mai mari. Am ceva împotriva să vândă cineva ce-i al meu, pe numele tău, după cum dictează mama ta.
Silvia a oftat, cu mâna la broșă, de parcă ar fi vrut să se asigure că mai e acolo.
— Vreau ce e mai bine pentru toată lumea. Mă dor picioarele, e greu singură. Mihai e singurul meu copil. Tu ești femeie, trebuie să gândești mai larg, nu doar la ațe, la petice și la scăunelul tău de lângă geam.
"Scăunelul de lângă geam" — așa i-a zis colțului de lucru al Deliei, am aflat asta abia acum, când scriu, pentru că fata mi-a povestit ea însăși, mult mai târziu, la un pahar de vin, când tot ținea evenimente la sala noastră, dar de data asta pentru clienți, nu pentru ea.
Eu, sincer, aveam treabă. Nașii băuseră deja o cafea și o cereau pe-a doua, iar afară, șoferul mașinii de epocă închiriate pentru cuplu claxona, enervat că nu poate parca din cauza ploii care inundase o parte din stradă. Aveam și eu presiunea mea — sala trebuia aranjată pentru poza de grup înainte de ora unu, și tocmai atunci s-a stins curentul din nou, exact în clipa în care Delia a zis, cu voce fermă, ceva ce am auzit clar de pe hol, prin bezna aia bruscă:
— N-am să semnez nimic.
S-a lăsat o liniște în care se auzea doar generatorul din curte pornind, cu o bâzâială electrică.
Silvia a lăsat jos hârtia.
— Atunci la ce bun tot circul ăsta?
N-am mai apucat să aud răspunsul, pentru că administratorul de la etaj m-a chemat urgent — un fir electric începuse să scântinteie lângă bucătărie, din cauza umezelii. Am rezolvat asta în cinci minute, cu un extinctor și niște leucoplast electric, ca de obicei.
Nunta, culmea, a avut loc. Cununia civilă s-a ținut la ora fixată, cu zece minute întârziere din cauza generatorului. Am servit friptura, am tăiat tortul, am dansat "Hora Miresei" — sau, mă rog, angajații mei au dansat-o, eu supravegheam bucătăria. Dar ceva era schimbat. Silvia a plecat înainte de tort, cu o durere de cap inventată, iar Mihai a rămas la masa mirilor, tăcut, jucându-se cu paharul de șampanie fără să bea din el.
Mi s-a părut, atunci, că nunta aia se termina și fără să se fi terminat cu adevărat.
Am mai revăzut-o pe Delia peste vreo trei ani, când a venit la mine să închirieze sala pentru un eveniment al ei — lansase un mic atelier de croitorie pe strada Traian, cu vitrină la stradă, și organiza o petrecere pentru clientele fidele. Mi-a povestit, în timp ce aranja singură niște eșarfe pe un manechin de lemn, restul întâmplării.
N-a semnat nimic în ziua aia, mi-a zis. S-au căsătorit oricum, dar garsoniera din Titan a rămas pe numele ei — cu act de proprietate păstrat într-un dosar galben, în sertarul de sus al biroului, lângă chitanțele de la croitorie. Trei ani mai târziu, când Mihai a cerut din nou, de data asta cu avocatul mamei lui de față, ca ea să contribuie cu banii din vânzarea garsonierei la un credit ipotecar pe numele lui, Delia a făcut ceva simplu: a sunat notarul, a scos actul din dosarul galben, și a închiriat garsoniera unei studente, cu contract legal, pe cinci ani, cu chirie depusă direct în contul ei personal — nu în contul comun.
Mihai a aflat de contractul de închiriere abia când studenta i-a deschis ea ușa, într-o zi când venise cu cheia veche, crezând că poate încă intra.
A stat în fața ușii închise, mi-a zis Delia, fără nicio urmă de triumf în glas, doar constatând un fapt. A stat acolo vreo două minute, apoi a plecat.
N-am întrebat mai mult. Mi-am văzut de eșarfele alea, iar ea și-a văzut de manechin, aranjând cu grijă un guler de dantelă — genul ăla pe care numai o croitoreasă adevărată știe să-l pună drept din prima încercare.
