Numele meu e Ionela Bâzgan, am cincizeci și doi de ani și de nouă ani vând legume la piața din Voluntari, chiar lângă Casa de Cultură. Locuiesc pe strada Salcâmilor, penultima casă înainte de pădure, și vecina mea din dreapta e doamna Camelia Preda — cea despre care vreau să povestesc, deși nu ea e eroina, ci vecinul de vizavi, Robert Ghinea, și soția lui, Diana.
I-am cunoscut acum vreo cincisprezece ani, când s-au mutat pe strada noastră cu un Logan vechi și o rulotă plină de mobilă din lemn. Diana era învățătoare la școala generală din centru, Robert lucra la o firmă de instalații și mai făcea și el câte o lucrare la negru prin cartier — de-aia îl cunoștea toată lumea. Casa aia, cu gard din plasă și livadă de vișini în spate, o ridicase practic ea singură. Am văzut-o cu ochii mei cărând saci de ciment, plantând trandafiri de-a lungul aleii, negociind cu zidarii pentru terasă. Robert venea și pleca, tăcut, cu privirea în pământ quand îl întrebai ceva. Ăsta era felul lui: dacă îl rugai, făcea; de la el, nu ieșea niciodată o inițiativă.
În mai, acum doi ani, s-a mutat vizavi o femeie divorțată, Larisa Munteanu, o cadână elegantă, cu părul vopsit roșcat și unghii făcute mereu la salon, care spunea că a cumpărat casa "ca să se regăsească după divorț". La început venea să ceară sare, apoi un sfat despre grădină. Pe urmă a început să vină pur și simplu — în fiecare seară, la ora opt fix, chiar când Diana termina treaba prin curte și se așeza cu o carte pe verandă.
Eu vindeam la tarabă în fiecare dimineață, aveam program până la trei, așa că vedeam multe lucruri de pe stradă pe care alții nu apucau să le observe. Vedeam cum Robert, când Diana era plecată la magazin, trecea strada cu o cutie de scule și rămânea ore în șir la Larisa să-i repare gardul. Vedeam luminile aprinse la ea în bucătărie mult după ce ale noastre se stingeau. Nu era treaba mea, ziceam, poate omul e doar de treabă.
Într-o dimineață am întâlnit-o pe Diana la robinetul din fața casei, unde umplea niște vase pentru flori. Purta un halat vechi în carouri și avea pe frunte urme de praf.
— Doamnă Ionela, ce mai faceți?
— Bine, măi Diano. Da' zi-mi, e adevărat că Robert al dumneavoastră îi repară gardul ăleia din vizavi?
A râs, sinceră, fără nicio urmă de îngrijorare.
— Da, e om bun, ajută pe toată lumea.
N-am mai zis nimic. Dar am simțit un fel de milă pentru ea, pe care nu i-am arătat-o.
Peste câteva săptămâni, seara, tocmai spălam vasele la fereastra bucătăriei — de acolo se vede toată strada, ca pe palmă — și am auzit-o pe Diana întrebându-l ceva, prin gardul dintre curți, în timp ce el descărca niște scânduri din portbagaj:
— Auzi, zic că-i faci gard nou Larisei. Da' terasa noastră, de la Paști o tot amâni. Când o repari?
— Sâmbătă, Diano. Sigur sâmbătă.
Sâmbăta aia n-a mai venit niciodată pentru terasa lor. Dar gardul de vizavi arăta ca nou, vopsit, cu scânduri proaspete. Diana trecea zilnic pe lângă el, la piață și înapoi, și de fiecare dată încetinea pasul o clipă.
Într-o seară, pe la sfârșitul lui iulie, am văzut-o pe Diana stând multă vreme în fața portiței lor, cu o cămașă a lui Robert în mână, mirosind gulerul. Nu era treaba mea să întreb ce simțise, dar am bănuit — la vârsta mea și cu experiența mea, orice femeie recunoaște mirosul unui parfum care nu-i al ei pe hainele bărbatului.
N-a făcut scandal, din câte am aflat mai târziu de la fiica ei. I-a spus doar, într-o seară, la masă: dacă vrei să ajuți pe cineva, ajută-l pe față, nu pe ascuns. El a promis că nu mai calcă acolo. Ea l-a crezut, pentru că așa voia.
Dar copiii Larisei — nu, stați, Larisa n-avea copii, avea un nepot care venea vara — băiatul ăla mic, de vreo opt ani, striga cândva peste gard, cu vocea lui subțire de copil, către Robert care trecea strada cu o sacoșă de unelte: "Nea Robert, iar te duci la tanti Larisa?" Vocea lui se auzea până la mine, la tarabă, când mă întorceam obosită de la piață.
Am aflat restul poveștii mai târziu, bucată cu bucată, de la Diana însăși, într-o toamnă în care ne-am apropiat mai mult, poate pentru că amândouă rămăsesem singure pe strada aia.
Diana plecase la Otopeni, la un curs de perfecționare de trei zile pentru cadre didactice. La întoarcere, în mașină, în torpedou, a găsit niște bonuri de la un magazin de bricolaj: scânduri, vopsea, balamale, șuruburi, un lacăt nou. Sumele mici, dar bonurile multe — primul datat încă din mai. A calculat, mi-a spus mai apoi, cu voce seacă, fără lacrimi: aproape două mii opt sute de lei duși pe gardul și ușile Larisei, în timp ce ea își cârpea rochiile vechi și amâna renovarea bucătăriei.
În seara aia și-a luat cardul comun de pe noptieră și l-a pus în geantă. Robert a observat aproape imediat, a răscolit portofelul, a întrebat-o dacă nu l-a văzut. Ea i-a spus scurt că e la ea. Robert s-a dus la dulap, după un teanc de prosoape, unde avea o ascunzătoare — știută de ea de ani buni, o cutie cu bani puși deoparte, despre care nu întrebase niciodată câtă sumă conține. În seara aceea s-a întrebat, pentru prima oară, cât din banii ăia ajunseseră la Larisa.
Câteva zile mai târziu, o colegă de la școală i-a povestit Dianei, în cancelarie, despre o cunoștință comună al cărei soț fusese "împrumutat" de vecină — mai întâi robinete, mai apoi rafturi, acum locuiește definitiv cu ea, iar fosta soție încă se judecă pentru apartament.
Diana n-a mai zis nimic atunci. A rămas la fereastră, seara, uitându-se cum la Larisa se aprindeau luminile în bucătărie și se mișcau două umbre după perdea.
Săptămâna următoare urma să vină în vizită fiica lor, Alexandra, care lucra la o bancă din Cluj-Napoca. Diana pregătea camera pentru ea când telefonul lui Robert, lăsat la încărcat pe pervazul din bucătărie, s-a luminat cu ecranul în sus. Un mesaj: "Mi-e dor. Vino." Expeditor — doar litera "L".
Codul telefonului nu se schimbase de ani buni. Diana l-a deblocat și a citit tot: mesaje din mai, din iunie, din iulie. "Te aștept." "Adu vinul, ăla al nostru." "Diana stă mult în oraș azi?" "Las cheia sub ghiveci." El răspundea scurt: "Vin diseară." "Fii atentă." Niciun cuvânt de dragoste — și tocmai asta o durea mai tare, mi-a spus, pentru că însemna că nu mai aveau nevoie de cuvinte mari, se obișnuiseră unul cu altul de mult.
Apoi a găsit o poză: Robert și Larisa, pe bancă, lângă trandafirii ei, cu pahare de cristal — paharele mamei ei, păstrate pentru sărbători. Larisa zâmbea, cu capul pe umărul lui.
N-a spus nimic nimănui. A făcut poze la ecran, și le-a trimis pe telefonul ei. A găsit în sertar o cheie străină. A pus-o în buzunar. A continuat să gătească pentru ziua următoare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Aici intru și eu în poveste, pentru că eram acolo, la masa aia de sâmbătă seara, cu o farfurie de sarmale în față. Venise fiica, veniseră vecinii, venise și Larisa — cu o rochie deschisă la culoare, părul desfăcut, și un platou cu prăjitură. Robert evita privirea Dianei toată seara. Se vorbea despre roșiile din grădină, despre ploaia din weekend, despre drumul aglomerat dinspre Cluj.
Când s-a turnat cafeaua, Diana s-a ridicat.
— Alexandra, vreau să-ți arăt ceva.
A deschis telefonul. A citit cu voce tare mesajul cel mai recent. Apoi pe cel din mai. Apoi a arătat poza de pe bancă. Fiica s-a uitat la ecran, apoi la mama ei, și fața i s-a schimbat.
Robert stătea nemișcat, cu degetele strânse în material la pantaloni. Diana nu i-a dat timp să vorbească.
— Casa e a mea. Actele sunt pe numele meu, de dinainte de căsătorie. Poți să te muți la Larisa.
A scos cheia găsită în sertar și a pus-o pe masă, în fața lui.
— Ia-o. Apartamentul din oraș și restul le împărțim prin instanță.
Larisa s-a ridicat brusc, roșie la față, și a bâlbâit ceva despre neînțelegere. Diana a tăiat-o scurt: a citit destul, nu mai are nevoie de explicații. Fiica, în schimb, a sărit în picioare, cu ochii plini de lacrimi furioase.
— Mamă, de ce faci asta acum, de față cu toată lumea?
Diana s-a întors spre ea. Alexandra s-a agățat cu degetele de marginea mesei.
— Tu ești vinovată, mamă. Ani de zile l-ai tot cicălit. N-ai avut în cap decât casa, grădina, gardurile, renovările. El e om viu!
Cuvintele astea, mi-a mărturisit Diana mult mai târziu, au durut mai tare decât mesajele, decât poza, decât cheia străină găsită în sertarul ei.
Robert a plecat peste două zile. Nu s-a certat, n-a cerut iertare, n-a încercat să explice nimic. Și-a strâns lucrurile și a trecut strada — la Larisa.
Acum locuiesc vizavi, unul de altul, ca doi vecini oarecare. Îi vedem dimineața ieșind împreună în curte, luând micul dejun pe verandă. Robert îi repară acoperișul, vopsește ușile, cară apă. Eu, de la taraba mea, nu mai am ce vorbi cu Larisa — vecinii de pe strada Salcâmilor au încetat s-o mai salute, iar Robert de-abia mai schimbă o vorbă cu cineva.
Fiica vine acum mai des la tatăl ei și la Larisa, în weekenduri. Pe la Diana trece rar, și stă puțin.
Diana și-a continuat viața. Leagă trandafirii de araci, face dulceață doar pentru ea, vopsește banca veche din curte. Actul de proprietate al casei stă în siguranță la ea, în dosarul roșu din sertarul biroului, alături de un extras de cont care arată clar cui îi aparțin cele patru mii de lei economisiți în anii ăștia. A schimbat și yala de la poartă — un lăcătuș din cartier i-a pus-o într-o joi dimineață, cât eu eram la taraba mea de legume, la vreo cincizeci de metri distanță.
O văd uneori seara, pe verandă, cu o carte în poală, exact la ora opt, ora la care venea odată vecina cealaltă. Doar că acum stă acolo singură, și nimeni n-o mai deranjează.
