Numele meu e Bogdan Iliescu, am cincizeci și trei de ani și sunt notar de aproape douăzeci în Ploiești, pe strada Democrației, la două uși de brutăria unde se face cea mai bună cornuleț cu brânză din tot cartierul. Am văzut multe la biroul ăsta — moșteniri împărțite cu ranchiună, frați care nu-și mai vorbesc pentru un balcon, soți care semnează divorțul mai repede decât au semnat cununia. Dar povestea Danielei Voicu mi-a rămas în cap altfel decât celelalte.
A venit la mine într-o joi de octombrie, cu geacă de piele ruptă la mânecă și un plic ponosit strâns la piept, de parcă cineva i-ar fi putut smulge din mâini. Avea douăzeci și șase de ani, lucra ca șofer de livrări pentru un lanț de pizza din Ploiești și, cum am aflat mai târziu de la ea — pentru că mi-a povestit chiar ea, cuvânt cu cuvânt, în ședințele noastre de la birou —, singurul om care o crescuse murise cu opt luni în urmă.
Tatăl ei, Nelu Voicu, renunțase la liceul tehnic din Ploiești în anul terminal, când Daniela avea trei ani, ca să poată munci cu normă întreagă. Mama ei plecase într-o dimineață să cumpere pâine de la chioșcul de vizavi și nu se mai întorsese niciodată — nici măcar un telefon. Nelu nu s-a plâns nimănui. A luat un job pe șantierul din zona Vest, unde se ridicau blocurile noi, și a crescut-o singur.
Daniela mi-a povestit, în timp ce eu îi turnam o cafea din ibricul pe care-l țin mereu pe raftul din birou, că își amintește bocancii tatălui ei cu vârf de oțel, lăsați lângă ușă, și vesta portocalie decolorată atârnată pe spătarul unui scaun din bucătărie. Mi-a zis că, ani mai târziu, ea însăși a început să fumeze pe balconul ăluiași bloc, cu aceleași țigări Carpați pe care le vedea uneori la vecini, și abia atunci a înțeles ce miros purta hainele tatălui ei — nu de la el, ci de la praful de var și de la ceilalți muncitori de pe șantier, cu care își petrecea zilele.
Au trăit tot timpul în același apartament cu chirie din Mihai Bravu, două camere, calorifer care duduia noaptea. Fiecare lună era o socoteală: ce rămâne din salariu după chirie, după curent, după rate. El insista mereu ca ea să mănânce prima, chiar dacă asta însemna că el se mulțumea cu o felie de pâine și ceai. Bocancii lui de lucru au fost lipiți cu Aracet ani la rând. Daniela nu-și amintește să-i fi văzut vreodată haine noi. De Crăciun, singurul lui cadou era s-o privească desfăcând pachetele — un pulover, o carte, o dată o bicicletă cumpărată la mâna a doua de la un vecin.
„Gândacul lui tata" — așa îi spunea el, de mic. Când l-a întrebat de ce muncește atât, el a sărutat-o pe creștet și i-a zis simplu: „Pentru că meriți fiecare mușchi al meu, gândacule."
Ea îmi spunea că își jurase, de la o vârstă fragedă, că într-o zi îi va întoarce tot: un apartament ca lumea, o vacanță la mare, măcar o lună în care să nu muncească. N-a apucat. La patruzeci și șapte de ani, lui Nelu i s-a găsit cancer pulmonar în stadiu avansat, cu metastaze la ficat — plătise, spuneau medicii, pentru douăzeci de ani de praf de var și ciment inhalat pe șantier, nu pentru vreo țigară. Opt luni mai târziu, Daniela l-a îngropat la cimitirul Bolovani, într-o zi cu ploaie măruntă, cu doar câțiva foști colegi de șantier și vecina de la etajul trei venind s-o consoleze.
Eu am fost cel care i-a citit ultima dorință scrisă, pentru că Nelu, cu vreo lună înainte să moară, venise la biroul meu, slăbit, cu o pungă de plastic de la un magazin Profi în mână. Mi-a lăsat un plic sigilat și mi-a spus: „Dacă mor, dați-i asta fiicei mele. Numai ei." Nu m-a lăsat să văd ce era înăuntru.
Când Daniela a venit după înmormântare, i-am pus punga în mâini exact cum mi-a cerut el — o pungă simplă de cumpărături, cu un bilet scris de mână, cu litere pe care recunoșteam că le văzusem deja o dată, pe plicul lăsat la mine. A ținut punga în poală vreo două minute bune, fără s-o deschidă, întorcând-o pe toate părțile, ca și cum ar fi vrut să ghicească din greutate ce era înăuntru înainte să afle sigur și să nu mai poată da timpul înapoi. La un moment dat a împins-o câțiva centimetri pe masă, spre mine, de parcă ar fi vrut să mi-o lase mie s-o deschid. Apoi și-a tras mâinile înapoi și a desfăcut-o singură. Biletul avea un singur rând: „Gândacule, sper să mă ierți când vezi ce e înăuntru."
Am privit-o cum se uită în pungă și rămâne fără aer o clipă. Nu era ce se aștepta — un inel, o poză, o amintire. Era un teanc de extrase de cont, cam nouă ani întregi, și un carnet de economii pe numele ei, deschis când ea avea șaptesprezece ani, la o bancă de pe Bulevardul Republicii. În fiecare lună, din salariul lui de zilier pe șantier, Nelu pusese deoparte o sumă mică — uneori patru sute de lei, alteori doar două sute, mai mult în anii buni, mai puțin când erau restanțe la chirie — bani pe care ea credea că nu-i mai are, bani din care el se lipsise de mese, de haine, de căldură în plus iarna.
Suma totală, cu dobânda strânsă în timp, era șaptezeci și patru de mii de lei.
Nu era o avere. Dar era fiecare felie de pâine pe care el nu și-o cumpărase, fiecare pereche de bocanci lipiți cu Aracet în loc de una nouă, fiecare Crăciun în care singurul lui cadou fusese s-o privească pe ea deschizând pachetele altora. Biletul se mai continua, pe verso, cu scrisul lui tremurat de la boală: „Nu te-am putut da nimic frumos cât am trăit. Îți dau ce am putut păstra. Nu-i cheltui pe mine. Cheltuie-i pe tine, așa cum n-am reușit eu niciodată."
Am rămas cu ea în birou aproape o oră în ziua aia. Afară, pe strada Democrației, un câine vagabond, pe care negustorii din zonă îl hrănesc de ani de zile, lătra la un moped care trecea prea repede. Daniela mi-a spus, cu o voce pe care abia o recunoșteam, că primul gând care-i trecuse prin cap, chiar acolo, cu banii pe masă, fusese să plece a doua zi la mare, într-o stațiune scumpă de pe litoral, să doarmă o săptămână într-o cameră cu vedere, să cumpere haine noi, să facă tot ce n-a putut face cât timp el trăia. Și că imediat după acel gând a simțit un fel de scârbă față de ea însăși, ca și cum ar fi furat ceva ce nu-i aparținea cu totul.
„Sunt banii lui de foame", mi-a spus. „Dacă-i beau într-o vacanță, îl mai omor o dată."
I-am spus că nu e treaba mea să-i dau sfaturi despre bani, doar acte. Dar am adăugat că, după douăzeci de ani în meseria asta, am văzut oameni care au cheltuit moșteniri pe mașini și pe călătorii și n-au fost mai fericiți cu un leu, și am văzut alții care au păstrat un ban strâns cu greu de altcineva și au dormit mai bine noaptea. N-am spus mai mult. Nu era rolul meu s-o conving de nimic.
A plecat acasă cu banii încă în cont, nehotărâtă. Peste o săptămână a revenit la mine, de data asta cu o hotărâre pe care n-o mai văzusem la ea. Mi-a spus că se gândise, în nopțile alea, și la mama ei — dacă ar apărea vreodată, dacă ar cere ceva, un ban, o explicație. Mi-a spus scurt că nu i-ar deschide ușa. Că omul care merita ceva de la ea murise deja și era îngropat la Bolovani, și că restul nu conta.
Mi-a cerut să-i redactez actele pentru a înființa o mică fundație — nu ceva mare, doar un cont dedicat, cu acte notariale în regulă, prin care banii lui Nelu, plus ce mai adăuga ea din salariu, să meargă anual la un liceu tehnic din Ploiești, pentru elevi care lucrează pe șantiere în weekend ca să-și întrețină familiile, exact cum ar fi vrut el să nu fie nevoie s-o facă vreun copil.
A închis contul de economii de la banca de pe Republicii cu toată suma și a deschis unul nou, pe numele „Bursa Nelu Voicu", cu acte semnate chiar în biroul meu, cu ștampila mea și semnătura ei alături de a martorului. I-am dat dosarul într-un plic maro, ca să nu semene cu punga de plastic de la Profi.
Nu s-a răzbunat pe nimeni, pentru că, așa cum îmi spusese, singura persoană pe care ar fi vrut s-o pedepsească n-avea cum s-o mai afle vreodată. Era doar o hârtie semnată, o ștampilă aplicată și un cont deschis pe numele unui om care nu mai putea să-l vadă, dar care, cred eu, ar fi fost mulțumit.
Ultima dată când am văzut-o pe Daniela, venise să depună actul de finanțare pentru primul an de bursă — trei mii de lei, pentru un băiat de la același liceu tehnic pe care-l terminase și tatăl ei, înainte să-l abandoneze în anul terminal pentru un șantier. A semnat, mi-a strâns mâna și a plecat pe ușă, spre strada unde câinele vagabond adormise la soare, lângă vitrina brutăriei.
