Atelierul din Piatra Neamț

Corina avea patruzeci și șase de ani și un atelier de croitorie pe strada Ștefan cel Mare, la parter, cu vitrina spre bulevard. Douăzeci de ani cususe rochii de mireasă și costume la comandă. Fiul ei, Vlad, avea douăzeci și nouă de ani și lucra la o firmă de asigurări din Piatra Neamț, dar visa să deschidă un service auto cu banii pe care, spunea el, "îi merită din partea familiei".

Nora, Ioana, treizeci și doi de ani, era contabilă la o fabrică de mobilă din apropiere. Se măritaseră acum patru ani, aveau o fetiță de doi ani, Miruna, și locuiau cu chirie într-un apartament din cartierul Precista.

Într-o duminică de august, la un grătar în curtea socrilor, Vlad a adus vestea: o agenție de turism din Cluj oferea o vacanță gratuită de zece zile în Turcia, la Antalya, cuplurilor tinere care acceptau să testeze un resort nou. Condiția era simplă și ciudată: fără poze, fără story-uri, fără nimic postat pe rețele sociale pe durata sejurului.

— Cum adică gratuit? a întrebat Ioana, ștergându-și mâinile de un prosop de bucătărie cu model de cireșe, cadou de la mama ei.

— Păi vor mărturii sincere, nu reclame aranjate. De-aia nu vor poze puse acolo, pe loc — vor un interviu la final, spuse Vlad, mușcând dintr-un mititel.

Corina a tăcut. Nu i-a plăcut ideea din prima clipă, dar nu a zis nimic — Vlad oricum nu asculta sfaturi de la ea de multă vreme.

Peste trei săptămâni, cei doi au plecat. Ioana a lăsat-o pe Miruna la Corina, cu o listă scrisă de mână: la ce oră mănâncă piureul de dovlecei, cât sirop de tuse dacă tușește noaptea, ce cântecel o adoarme. Corina a pus lista pe frigider, sub un magnet cu Mănăstirea Neamț.

Primele patru zile, Corina a primit câte un mesaj scurt de la Vlad: "Bine am ajuns", apoi "Mâncare bună, plajă super". A cincea zi — tăcere. A șasea — tot nimic. Miruna a avut treizeci și opt și nouă seara, iar Corina a stat cu ea în brațe până la trei dimineața, încercând să sune fiul de patru ori. Telefonul suna în gol.

A șaptea zi, Ioana a sunat-o pe soacra ei plângând, dintr-un hol de aeroport.

— Ne-au luat pașapoartele când am ajuns la resort, a spus ea repede, cu vocea tremurând. Au zis că le țin ei "pentru siguranță" pe durata sejurului. Vlad s-a certat cu un tip de acolo azi-dimineață și acum ne spun că nu ne dau actele înapoi decât dacă plătim un fel de "taxă de ieșire anticipată" — patru mii de euro. Corina, sunt la poliția locală, dar nu vorbesc turcă și nimeni nu mă ajută.

Corina s-a așezat pe scaunul din atelier, lângă manechinul cu rochia de mireasă neterminată a unei cliente din Roman, și a simțit cum îi îngheață mâinile pe marginea mesei de croit.

— Unde e Vlad acum?

— L-au dus într-un birou, separat de mine. Nu știu ce-i fac.

În seara aceea, Corina nu a mai deschis atelierul. A sunat la Ministerul Afacerilor Externe, la linia de urgență pentru cetățenii români aflați în dificultate în străinătate. O voce calmă, de la Direcția Consulară din București, a notat toate datele: numele agenției din Cluj, numele resortului, numărul de zbor. Femeia de la telefon i-a spus ceva ce Corinei i-a rămas în minte toată noaptea: "Doamnă, agențiile serioase nu cer să nu postezi nimic. Asta e un semnal clar de fraudă turistică — le țin actele ca să stoarcă bani de la turiști care nu au cum să demonstreze ce li s-a promis."

A doua zi dimineața, Corina a lăsat-o pe Miruna la o vecină, doamna Petrescu, care avea și ea o nepoată de aceeași vârstă, și s-a dus direct la agenția din Cluj — un drum de trei ore cu mașina, pe care l-a făcut fără să oprească nici măcar la Bicaz. Sediul agenției era un birou mic, la etajul doi al unei clădiri de pe strada Memorandumului, cu o firmă lipită strâmb pe geam.

Administratorul, un bărbat slab, cu ochelari și cravată descheiată la gât, a încercat să-i explice că e "o neînțelegere locală, nu ține de noi".

— Ba ține de voi, a spus Corina, punând pe birou o mapă cu toate documentele — contractul semnat de Vlad, extrasul de cont din care se vedea plata inițială de trei sute cincizeci de lei "taxă de rezervare", și captura de ecran cu clauza despre interzicerea pozelor. Fiul meu și nora mea sunt reținuți cu actele confiscate. Am sunat deja la MAE, am numărul de înregistrare al sesizării, și am să sun și la poliție, aici, la Cluj, chiar acum, dacă nu-mi dați în cinci minute un număr de telefon al cuiva de la resort care vorbește românește sau engleză.

Bărbatul a pălit și a făcut două telefoane. A treia zi, cu ajutorul consulatului român de la Istanbul, care a intervenit direct pe lângă poliția turistică din Antalya, Vlad și Ioana au primit înapoi pașapoartele, fără să plătească taxa cerută. Managerul resortului a susținut, printr-un mesager de la recepție, că fusese "o confuzie administrativă". Consulul care a vorbit cu Corina la telefon, spre finalul discuției, i-a spus scurt: "Confuzie administrativă nu ține niciodată pașapoarte trei zile, doamnă."

Vlad și Ioana au aterizat pe Otopeni în a noua zi de vacanță, cu o zi mai devreme decât plănuiseră, arși de soare pe brațe și tăcuți amândoi în mașină pe drumul spre Piatra Neamț. Miruna a adormit pe bancheta din spate înainte de Bacău, cu capul pe pernuța ei cu urși.

Peste o săptămână, Corina i-a chemat pe amândoi la atelier, într-o seară de marți, după ce coborâse roleta de la vitrină. A scos din sertarul mesei de croit un dosar galben, subțire, pe care scrisese cu markerul: "Vacanța Antalya — documente".

— Am strâns tot, a spus ea, împingând dosarul spre Vlad. Contractul, extrasul de cont, sesizarea către MAE cu numărul ei de înregistrare, plângerea pe care am depus-o la Protecția Consumatorului din Cluj. Mâine mergem împreună la un avocat, pe strada Cuza Vodă, lângă tribunal — am sunat deja și am făcut programare pentru ora zece. Vreau banii pe care i-ați plătit acolo, ca despăgubire, cel puțin taxa de rezervare, și vreau ca agenția asta să fie raportată oficial, ca să nu mai păcălească pe altcineva.

— Mamă, nu mai vreau să vorbesc despre asta, a spus Vlad, cu ochii în podea.

— Nu te întreb dacă vrei. Te-am crescut singură după ce tatăl tău a plecat, am plătit taxele astea de atelier din bani pe care i-am câștigat cu acul și cu foarfeca, și n-am de gând să te las să pierzi trei sute cincizeci de lei și demnitatea în același weekend, fără să faci nimic. Semnezi mâine împuternicirea pentru avocat, sau o semnez eu singură, ca reclamantă, și te chem doar ca martor.

Ioana a fost cea care a luat dosarul de pe masă și l-a strâns la piept.

— Vin și eu mâine, a spus ea. La zece.

A doua zi, la ora zece fix, toți trei erau în sala de așteptare de la biroul avocatului, cu Miruna la doamna Petrescu și cu dosarul galben deschis pe genunchii Corinei, gata de semnat.

Rate article
Fajna Tajna
Atelierul din Piatra Neamț