# Câinele care nu voia liniște, ci un martor

Am condus microbuzul pe ruta Berceni de aproape unsprezece ani și cred că am văzut destule ca să nu mă mai mire nimic. Dar ce s-a întâmplat luna trecută, la capătul liniei din Voluntari, mi-a rămas în cap și acum, când șterg parbrizul înainte de prima cursă.

Îl știam pe Damian Corcodel din vedere. Venea des la capăt de linie, unde stă biroul micuț de dispecerat lângă care mi-am parcat mașina de atâția ani și unde bea cafeaua de la automat cu doamna Zamfira, dispecera. Damian avea vreo treizeci și cinci de ani, lucra la o firmă de contabilitate din centru și, de vreo trei săptămâni, venea mereu obosit, cu ochii injectați, povestind aceleași lucruri Zamfirei: că i-a fugit iar câinele.

Câinele se numea Zar. Un maidanez uriaș, cincizeci de kilograme cel puțin, cu blana aspră și lăbi cât palma mea, adus de la un adăpost din Chitila cu vreo lună înainte. Damian îl luase după ce se despărțise de logodnică și rămăsese singur în apartamentul din Pantelimon — avea nevoie, zicea el, de ceva viu în casă. Numai că Zar nu voia să stea în casă. Sărea gardul curții din spatele blocului unde-l ținea Damian legat cât era el la muncă, scurma pe sub poartă, învăța să deschidă zăvorul cu botul — l-am văzut o dată cu ochii mei, la capătul liniei, cum s-a strecurat printr-o portiță pe care omul de la Ecosal jurase că e imposibil s-o deschidă un animal.

De fiecare dată îl prindea Protecția Animalelor la câțiva kilometri depărtare, zgâriat, cu lăbile pline de noroi, uneori șchiopătând. Amenzile se adunau. Și Damian venea tot mai posomorât.

— Îl duc înapoi luni, la adăpost, l-am auzit spunându-i Zamfirei într-o dimineață, în timp ce eu mâncam o gogoașă cumpărată de la chioșcul din colț. Nu vrea să fie al meu. E dintr-ăia care fug mereu.

Zamfira, femeie trecută de șaizeci de ani, cu părul vopsit roșcat și o vorbă domoală, doar a ridicat din umeri:

— Poate caută ceva, Damian. Animalele astea nu fug din prostie.

El n-a răspuns nimic. Doar a plecat cu autobuzul de 6:40, cu geanta pe umăr și fața trasă.

Sâmbăta următoare eu aveam liber, dar m-am dus totuși pe la capăt de linie să-mi verific niște acte la dispecerat, și l-am văzut pe Damian venind pe jos, nu cu mașina lui obișnuită. Era în urma unui câine imens care mergea cu botul lipit de asfalt, cu o hotărâre care nu semăna deloc cu o plimbare. Damian avea o cană de cafea abandonată pe treptele de la intrarea în bloc — o lăsase acolo, jumătate băută, ca și cum s-ar fi ridicat brusc.

M-am oprit lângă gard, cu cheile microbuzului încă în mână, și am privit. Nu m-am băgat — nu era treaba mea, iar omul avea o figură de parcă nu voia să vorbească cu nimeni. Dar am rămas acolo mai mult decât trebuia, curios ce naiba caută câinele ăla cu atâta încăpățânare.

Zar l-a dus pe Damian prin trei străzi, apoi peste șoseaua de centură — Damian mi-a povestit mai târziu, cu vocea încă tremurândă, cum i s-a oprit inima când câinele a așteptat o pauză între mașini și a țâșnit direct pe asfalt, de parcă drumul acela îi era cunoscut din altă viață. L-a urmat, aproape a căzut de câteva ori, s-a zgâriat rău într-un tufiș de mure de lângă calea ferată dezafectată — hainele rupte, brațele pline de zgârieturi.

Și acolo, în spatele tufișurilor, la marginea unui teren viran unde altădată fusese o fabrică de conserve, Zar s-a oprit brusc.

Eu am aflat toată partea asta abia luni dimineață, când Damian a venit la capăt de linie cu o cutie de carton în brațe și cu ochii roșii, dar de data asta nu de oboseală. Mi-a povestit, cu vocea gâtuită, în timp ce Zamfira ne turna cafea din termos.

În spatele acelor mure, într-o groapă acoperită parțial cu o placă de tablă ruginită, erau patru cățeluși — poate de trei-patru săptămâni, orbi încă, înfometați, unul dintre ei aproape fără puteri. Zar stătuse cu ei în fiecare zi, în secret, aducându-le resturi luate de pe unde apuca, culcându-se peste ei noaptea ca să nu înghețe. Nu fugea de Damian. Fugea către familia lui rămasă acolo, în frig, pe care n-o putea abandona.

— Când i-am văzut, mi s-a tăiat respirația, mi-a zis Damian, cu mâinile strânse pe marginea cutiei în care ducea acum doi dintre pui, învelți într-o pătură veche de-a lui. Am înțeles atunci de ce venea acasă mereu murdar și cu urme de mușcături pe bot — se lupta cu câinii vagabonzi din zonă ca să apere groapa aia.

I-am spus că am un văr, Costel, care are o fermă mică lângă Snagov și mai adoptă animale din când în când. Damian a sunat chiar de față cu mine. A doua zi, cu ajutorul unei doamne de la o asociație pentru animale din Voluntari pe care o cunoștea Zamfira, cei patru pui au fost duși la un veterinar, hrăniți cu biberonul, apoi plasați — trei la Costel, unul la o colegă de-a lui Damian de la contabilitate.

Amenzile pentru evadările lui Zar, vreo opt sute de lei adunate în trei săptămâni, Damian le-a plătit fără să comenteze. Mi-a arătat chitanța, într-o dimineață, scoasă din portofel, puțin șifonată.

— Astea au fost taxa mea de prostie, mi-a spus, râzând amar. Nu m-am gândit niciodată să-l urmăresc mai devreme.

De atunci Zar nu mai fuge. Damian a ridicat gardul cu încă jumătate de metru, dar zice că nu mai e nevoie — câinele stă acum lângă poartă, ca și cum și-ar fi terminat, în sfârșit, treaba pentru care venise pe lume.

Eu tot mai trec pe la capăt de linie în fiecare dimineață, la 6:40, și de câteva ori l-am văzut pe Damian ieșind din curte cu Zar la plimbare, spre parcul din apropiere. Nu ne salutăm cu multe vorbe — el are graba lui, eu am cursa mea de prins. Dar într-o dimineață, când ploua mărunt, mi-a făcut semn din cap spre câine și mi-a zis doar atât:

— Ăsta știa ce face. Eu nu.

Am pornit motorul și am plecat spre prima stație, cu gândul că unii dintre noi așteaptă mult prea mult până urmează pe cineva care încearcă să le arate ceva.

Rate article
Fajna Tajna
# Câinele care nu voia liniște, ci un martor