M-am uitat la ceas: nouă fără douăzeci. Mai aveam de aranjat rafturile cu siropuri de tuse și de numărat casa, dar am lăsat totul și am ieșit din spatele tejghelei.
Femeia care intrase se numea Corina — o știam de ani buni, venea des după picături pentru tensiune, pentru soacra ei. Avea vreo patruzeci și șapte de ani, lucra ca asistentă medicală la un cabinet stomatologic de lângă piață. În seara aia arăta altfel. Geanta îi atârna pe umăr strâmb, de parcă o luase în grabă, fără să se mai uite dacă e închisă cum trebuie.
— Aveți ceva pentru palpitații? a întrebat, dar nu se uita la mine, se uita pe geam, spre parcare.
I-am dat un flacon de Extraveral, i-am zis să bea douăzeci de picături în puțină apă. A rămas acolo, lângă raftul cu vitamine, cu paharul de plastic în mână, și mi-am dat seama că nu voia să plece. Voia să mai stea o vreme la lumină, printre oameni.
N-am întrebat-o nimic. Nu-mi stă în fire să bag nasul unde nu-mi fierbe oala, mai ales că peste zece minute trebuia să închid și să prind autobuzul 302 spre Mihai Bravu, unde mă aștepta bărbatu-meu cu mămăliga rece pe masă. Dar Corina a început să vorbească singură, așa cum vorbesc oamenii când tac prea mult și dintr-odată se sparge ceva în ei.
Mi-a spus că fiul ei, Vlăduț, avea treizeci și doi de ani și, de trei ani, ținea un service auto pe care ea și soțul ei îl deschiseseră cu banii de la vânzarea apartamentului din Ploiești Vest — o sumă de nouăzeci de mii de euro, pusă toată acolo, la un moment în care Vlăduț abia terminase facultatea și n-avea niciun ban. Actele fuseseră scrise pe numele lui, „ca să fie mai ușor cu creditul", așa ziseseră atunci, cu gândul că oricum rămâne tot în familie.
Numai că nora, Georgiana, o fată drăguță, dar cu o limbă ascuțită ca o daltă, începuse de vreo șase luni să vină la service tot mai des, „să ajute cu contabilitatea". Și-n seara aceea, chiar înainte să vină la mine în farmacie, Corina aflase de la contabilă — o cunoștință comună — că Vlăduț semnase o donație prin care jumătate din firmă trecea pe numele Georgianei. Fără să-i spună mamei lui nimic. Fără s-o întrebe. Iar peste trei zile urma să se semneze și restul, actele pentru toată clădirea în care era service-ul, clădire cumpărată tot cu banii aceia din Ploiești Vest.
— Nu vreau banii înapoi, mi-a zis Corina, și-a pus paharul gol pe tejghea, cu un click sec. Vreau doar să nu mă mai simt ca o proastă în propria familie.
A doua seară a venit iar. De data asta nu mai avea nevoie de picături, ci doar să povestească mai departe — cred că farmacia mea devenise pentru ea un fel de refugiu între serviciu și casă, un loc unde putea vorbi fără să fie judecată. Mi-a spus că s-a dus la notarul de pe bulevardul Republicii, cel de lângă Iulius Mall, și a scos o copie după actul original de vânzare a apartamentului din Ploiești Vest — cel din 2019, cu suma trecută clar: nouăzeci de mii de euro, transferați direct în contul deschis pe numele lui Vlăduț, la o bancă de pe centru. Avea și extrasul de cont, păstrat cu grijă într-un dosar de plastic albastru, alături de contractul de comodat pe care ea și soțul ei îl semnaseră atunci cu fiul lor — un document simplu, prin care se recunoștea că banii fuseseră un împrumut din partea părinților, nu un cadou necondiționat, cu o clauză de returnare „la cerere, în caz de înstrăinare a bunului către terți".
Clauza aia, îmi zicea Corina, o scrisese soțul ei, contabil de meserie, „din prudență", fără să se gândească vreodată c-o s-o folosească cu adevărat.
Nu i-am dat sfaturi. Nu sunt eu omul potrivit pentru așa ceva — eu știu ce interacționează cu ce, nu ce se face când familia se rupe pe la încheieturi. Dar am ascultat-o, i-am pus de fiecare dată un ceai de tei cald, din cel pe care-l țin pentru mine în spatele tejghelei, și am lăsat-o să vorbească până s-a liniștit.
Peste vreo două săptămâni, într-o joi, Corina a venit din nou, dar altfel decât înainte. Mergea drept, avea geanta bine închisă pe umăr, iar în mână ținea un dosar galben, gros, cu colțurile îndoite de câte ori fusese deschis și închis. Mi-a cerut o cutie de Paracetamol, ca pretext, cred, ca să aibă un motiv să intre, și mi-a povestit ce se întâmplase cu o zi înainte.
Se dusese la service, la ora închiderii, când era doar Vlăduț acolo, terminând un Logan pe elevator. I-a pus dosarul pe capota mașinii, lângă cheia dinamometrică, și i-a arătat, una câte una: extrasul de cont din 2019, contractul de comodat cu semnătura lui de atunci, și o notificare pe care o pregătise cu un avocat de pe strada Griviței — o somație de restituire a sumei de nouăzeci de mii de euro, cu termen de treizeci de zile, în baza clauzei din contract, motivată tocmai de faptul că bunul urma să fie înstrăinat parțial către o terță persoană, adică Georgiana.
I-a spus limpede, fără să ridice vocea: fie anulează donația și rămâne firma întreagă pe numele lui, așa cum fusese gândit de la-nceput, fie ea și tatăl lui își cer banii înapoi, cu tot cu dobânda legală calculată din 2019, iar asta va trebui plătită înainte ca vreo hârtie nouă să mai treacă pe la notar.
Vlăduț a rămas cu cheia în mână, fără să știe ce să răspundă. Georgiana, care apăruse între timp în ușa service-ului, a încercat să spună ceva despre „cum, adică, e proprietatea comună de căsătorie", dar Corina i-a tăiat-o scurt: firma nu era bun comun, pentru că fusese cumpărată cu bani proveniți dintr-o donație cu clauză de la părinții lui Vlăduț, dinainte de căsătorie, iar hârtiile stăteau mărturie.
A doua zi de dimineață, Vlăduț a sunat-o pe mama lui și i-a spus că a fost la notar și a revocat donația. Actele pentru clădire nu s-au mai semnat.
Corina mi-a povestit toate astea stând în picioare lângă rafturile cu ceaiuri, cu dosarul galben strâns sub braț, ca și cum ar fi vrut să-l poarte mereu cu ea, deși nu mai avea nevoie de el. Nu m-a întrebat nimic, nu voia compasiune. Doar a scos din geantă cutia de Paracetamol pe care i-o dădusem cu două săptămâni în urmă, aproape neatinsă, și mi-a zis, cu un zâmbet mic, că, uite, până la urmă nici n-a mai avut nevoie de ea.
Am pus-o la loc pe raft, în spatele altor cutii, și i-am urat noapte bună. Clopoțelul de la ușă a sunat iar, de data asta obișnuit, ca-n orice altă seară.
