M-am născut la Sinaia, în noiembrie 1922, dar am crescut la Cluj, într-o casă cu verandă de lemn pe strada Petru Maior, unde tata avea studioul de filme.
Îl chema Emil Roman, iar numele acesta l-a salvat, pentru că numele adevărat al bunicului, Rosenblum, apărea deja pe listele germane când tata a plecat spre America în 1938. Eu am rămas cu mama și sora mea geamănă, Ileana, până în primăvara lui 1939, când am fugit spre Paris cu ultimele vize valabile pentru Statele Unite. N-am mai apucat să le folosim la timp. Am urcat pe un vas vechi spre Brazilia, care a luat foc după două zile pe mare, și am ajuns cu greu la Lisabona, de unde am plecat, în sfârșit, spre New York.
Am debarcat pe plaja Omaha sub numele de Allen Roth. Am luptat până la Elba, am intrat în Dachau și în Buchenwald. După război m-am întors la filme și am ajutat la lansarea lui James Bond și a Pantei Rozalii. Dar înainte de asta a trebuit să înțeleg ce mai rămâne dintr-un om în spatele sârmei ghimpate.
Tata avea studioul lui de filme la Cluj din anii douăzeci. Producea filme de propagandă pentru primării și filme documentare pentru fabricile de textile din Ardeal. Acasă era mai degrabă directorul de studio decât tatăl care se așeza pe podea cu noi. L-am cunoscut cu adevărat abia după război, când amândoi eram alți oameni.
Aveam guvernantă, mergeam vara la Bâlea și, o dată, chiar la Veneția. Înotam la clubul evreiesc Maccabi din Cluj, iar duminica mama făcea plăcintă cu mac și radioul din bucătărie transmitea meciuri de fotbal pe care nimeni nu le asculta cu adevărat — mergea doar așa, ca zgomot de fundal, cât ea tăia aluatul.
Familia nu ascundea originea evreiască, dar acasă țineam doar sărbătorile mari. Tata credea în ideea unui stat evreiesc și urmărea cu atenție veștile din Palestina. Când Hitler a preluat puterea în Germania, tata a început să pregătească plecarea spre America. A plecat singur, în 1938, cu gândul să ne aducă pe noi imediat ce obținea actele.
Actele au întârziat cu luni. Mama, Ileana și cu mine am rămas la Cluj mai mult decât ar fi fost înțelept, ascultând la radio vești tot mai proaste, până când, în martie 1939, am plecat spre Paris cu ultimele bilete pe care le mai puteam cumpăra.
La Paris am stat într-o cameră mică deasupra unei brutării, așteptând vizele americane. Mirosul de pâine caldă se urca prin podea în fiecare dimineață, și Ileana glumea că, dacă tot murim de foame emoțional, măcar mirosim bine. Consulatul ne amâna mereu cu o săptămână, apoi cu încă una. Într-o seară mama a decis să nu mai așteptăm și a cumpărat locuri pe un vas vechi care pleca spre Brazilia, cu gândul să prindem America pe partea cealaltă a oceanului.
Vasul s-a aprins la două zile după ce am ieșit din port. Îmi amintesc un marinar portughez care ne-a dat pături ude să ne acoperim capul de fum, și un câine mic, al unui pasager, care lătra fără oprire spre flăcări de parcă ar fi putut să le sperie. Am ajuns cu o barcă de salvare la Lisabona, unde am așteptat trei săptămâni alt vas, ăsta mergând direct spre New York.
Tata ne aștepta pe chei. Nu ne-a îmbrățișat imediat — a stat o clipă doar uitându-se la noi, ca și cum verifica dacă suntem chiar noi, apoi a spus doar: "Ați slăbit." Așa arăta bucuria lui.
America mi-a dat acte noi și un nume nou. M-am înrolat în armată în 1943, iar înainte de debarcare, un ofițer mi-a spus simplu că, dacă port numele Rosenblum și cad prizonier, nu voi mai fi doar un soldat capturat. Așa am devenit Allen Roth pe actele militare — numele pe care l-am purtat pe plaja Omaha, prin Normandia, prin Ardeni, până la Elba.
La Buchenwald am intrat cu una din primele unități americane. Nu voi descrie ce am văzut acolo — sunt lucruri pe care le-am povestit doar de câteva ori în șaptezeci de ani, și niciodată complet. Pot spune doar că acolo am înțeles diferența dintre supraviețuire și viață, și că multă vreme după aceea n-am mai știut sigur de care parte mă aflu.
M-am întors la New York în 1946. Tata avea deja o firmă mică de distribuție de film și m-a luat lângă el, deși relația noastră rămăsese la fel de rece ca înainte de război. Nu vorbeam despre Buchenwald, nu vorbeam despre Omaha, vorbeam despre contracte și despre proiectoare defecte. Poate că așa știa el să fie tată.
Aici intervine partea pe care n-am mai spus-o public până acum, pentru că are legătură cu Ileana, sora mea geamănă, și cu ceva ce s-a întâmplat abia în 1958, la New York, într-un birou de pe Fifth Avenue cu covor bordo și un ventilator care scârțâia din tavan.
Tata murise cu un an înainte, lăsând firma de distribuție — cea care tocmai obținuse drepturile pentru filmele Bond în Statele Unite — împărțită oficial în trei: mie, Ileanei și unui văr, Victor, fiul unchiului meu, care lucrase alături de tata ultimii zece ani și se considera, pe bună dreptate, moștenitorul firesc al muncii lui.
Victor venise la mine cu o hârtie deja semnată de notar, cerându-mi să-mi cedez partea mea de treizeci la sută în schimbul unei sume fixe — patru sute de mii de dolari, plătibili în zece ani, fără dobândă. Zicea că firma are nevoie de "un singur cap care decide", că eu oricum eram mai interesat de producție decât de administrare, și că Ileana era deja de acord.
Ileana nu era de acord. Am aflat asta abia când am sunat-o, cu telefonul tras cât mai departe de birou pe firul lui răsucit, și am auzit-o spunând, cu o voce care nu tremura deloc: "Nu i-am promis nimic lui Victor. I-am spus doar că mă gândesc."
M-am dus a doua zi la avocatul familiei, un bărbat vârstnic pe nume Sorin Weiss, care ținea în sertarul biroului o cutie cu bomboane de mentă și mi-a oferit una înainte să deschidă dosarul. Mi-a arătat testamentul real al tatei, cel depus la notariat, nu varianta pe care Victor o flutura — și în el, cele treizeci la sută ale mele și treizeci la sută ale Ileanei erau protejate printr-o clauză care interzicea vânzarea lor fără acordul amândurora, timp de cincisprezece ani de la moartea lui.
Am luat dosarul acela, l-am pus într-o mapă maro cu șnur, și m-am întors în biroul cu covor bordo. Victor stătea la același birou al tatei, cu picioarele pe colțul mesei, ca și cum locul ar fi fost deja al lui.
I-am pus mapa în față. N-am ridicat vocea.
— Citește pagina patru.
A citit-o. A tăcut mult, apoi a zis ceva de genul că "așa a vrut tata, dar practic e mai simplu altfel."
— Practic pentru cine, Victor?
N-a răspuns. Am chemat-o pe Ileana, care era deja jos, în hol, cu geanta ei de piele maro strânsă la piept ca un scut. Am semnat împreună, chiar acolo, o cerere către notariat prin care confirmam clauza tatălui și numeam un administrator independent pentru firmă, ales de amândoi, nu de Victor.
Victor a rămas director general, pentru că era competent — nu l-am dat afară din răutate. Dar din ziua aceea firma a avut trei semnături obligatorii pe orice contract peste cincizeci de mii de dolari, iar el n-a mai putut niciodată să decidă singur soarta muncii tatei nostru.
N-am mai vorbit mult despre asta după aceea. Ileana și cu mine ne-am dus în seara aceea la un restaurant italian de lângă Times Square, am comandat vin roșu ieftin și am râs, pentru prima oară de multă vreme, de accentul portughez al marinarului care ne dăduse păturile ude pe vasul acela care ardea, cu douăzeci de ani în urmă. Câinele acela mic, ne-am amintit amândoi în același timp, supraviețuise și el.
