Muncesc de doisprezece ani în sala asta de evenimente. Am văzut sute de botezuri, nunți, înmormântări și aniversări de firmă. Credeți-mă, după atâția ani de cărat platouri, nimic nu mă mai surprinde. Dar ziua aia de toamnă, cu miros de sarmale și vin fiert, mi-a rămas aici, în cap, ca o poză ruptă.
Era un botez. Vreo treizeci de oameni. Eu aveam două mese în grijă, una lângă fereastră, alta lângă ușa de la bucătărie. Fereastra dădea spre Tâmpa, și frunzele începeau să se îngălbenească. Îmi aduc aminte că mirii îl țineau în brațe pe micul Andrei, care dormea cu pumnul strâns, iar nașa plângea de fericire cu lacrimi care îi stricau rimelul.
La masa mea de lângă bucătărie stătea Elena cu soțul ei, Victor, și cu socrii lor. Îi știam din vedere — veneau în fiecare an la pomana lui bunicul lui Victor. El, bărbat frumos, glumeț, cu o geacă de piele pe care o punea cu grijă pe spătarul scaunului. Ea, subțire, cu un coc strâns și cu un fel de zâmbet obosit, ca o femeie care a învățat să nu deranjeze.
La un moment dat, Victor și-a pus telefonul pe masă, lângă farfurie, și a plecat să salute pe cineva de la masa de vizavi. Telefonul lui era conectat la boxele din sală — el pusese muzică de fundal la început. Și atunci, fix când toată lumea râdea de o glumă a nașului, din boxe s-a auzit un sunet de notificare. Apoi, vocea digitală a citit mesajul cu voce tare, peste tot:
„Mi-e dor de tine. Spui din nou că pleci la București vineri?”
Sala a înghețat. Nici nu s-a mai auzit furculița aia căzută. Am văzut-o pe Elena cum a apucat marginea mesei cu ambele mâini, de i s-au albit degetele. Femeia nu a spus nimic. A rămas cu capul plecat, iar eu am văzut cum îi tremurau buzele, dar nu de plâns — de furie. Victor s-a întors. S-a uitat la telefon, apoi la ea, apoi la maică-sa. Bătrâna a spus ceva în șoaptă, probabil o rugăminte să nu facă scenă.
Elena s-a ridicat. A luat telefonul de pe masă și i l-a întins lui Victor. Nu l-a trântit. Nu a țipat. Dar vocea ei era așa de clară, că am auzit-o și eu, de lângă ușa bucătăriei:
— Răspunde. Spune-i că vineri nu mai pleci la București. Spune-i că rămâi acasă, cu copiii.
Victor a vrut să spună ceva, dar nu a scos decât un „E…". Atunci Elena a continuat, cu aceeași voce limpede:
— Și să le spui părinților tăi cine este de fapt „clientul” cu care te întâlnești la București. Că eu știu. Știu tot.
A urmat o tăcere, aia pe care o auzi doar când toți din sală ascultă fără să vrea. Socru-său și-a dres glasul. Soacra a încercat să o liniștească: „Elena, nu acum, nu aici…”. Dar Elena a râs scurt, un râs fără veselie, și a spus:
— Unde, atunci? În casă? În bucătărie, unde copiii îl așteaptă până la unu noaptea? Unde să vorbesc eu cu el, că în pat nu mai vorbim de un an?
Am vrut să mă fac mic. M-am dat lângă bucătărie, prefăcându-mă că aranjez niște pahare. Dar Petrică, bucătarul, a rămas cu ușa întredeschisă, ascultând tot. Mi-a zis pe sub mustață: „Bine îi face. Ăsta e leu pe dinafară, găină înăuntru".
Victor a încercat să o apuce de braț. Ea s-a tras. Și-a luat geanta. A băgat mâna înăuntru și a scos un plic alb, pe care l-a pus pe masă, lângă farfuria lui.
— Ăsta e răspunsul. Dosarul pentru acordul de divorț. Semnează sau îl ducem pe cale lungă. Și, ca să nu ai surprize, o să cer exact șapte mii de lei pe lună pentru copii. Că atât cheltuiai pe drumuri la București.
Am văzut cum Victor s-a făcut palid. Soacra a întins mâna spre plic, dar Elena i-a zis:
— Nu deschideți dumneavoastră. E pentru el. Lăsați-l să îl citească singur, poate așa învață să nu mai mintă.
Apoi Elena a plecat. A trecut pe lângă mine, iar eu am apucat ușa să o las să iasă. M-a privit o secundă, a murmurat un „mulțumesc”, și a dispărut pe scări, în noaptea aia cu miros de toamnă.
Victor a rămas în picioare, cu plicul în mână. Oaspeții se uitau în farfurii. Nașul a încercat o glumă proastă, să o dreagă. Nimeni nu a râs. Bătrâna s-a ridicat și a plecat spre baie, cu o batistă la ochi.
Eu am continuat să servesc. Am adus prăjitura de casă, am umplut pahare cu apă. Dar în cap îmi tot rula scena aia. Nu pentru că a fost scandal — am văzut destule. Ci pentru că Elena nu a sunat ca o femeie disperată. Suna ca una care a terminat. Ca una care nu mai are nevoie de nimeni să o aprobe.
Mai târziu, am aflat de la Petrică, care are verișoară în același bloc cu ei, că Elena nu s-a mai întors la apartament. A stat o vreme la mama ei, apoi și-a luat o garsonieră în spate la Cimitirul Central. Petrică mi-a zis că o vede uneori dimineața, când scoate copiii la școală. Duce doi băieți de mână, unul în clasa a doua, altul la grădiniță. Are părul tuns scurt și nu mai poartă cocul ăla strâns.
— Și Victor? l-am întrebat.
Petrică a râs și a șters cu cârpa pe bordură.
— Păi el a venit după ea de vreo trei ori. A bătut la ușă, a așteptat afară ca un câine ud. Ea nu l-a lăsat. I-a lăsat doar un bilet pe ușă, scris pe un dosar: „Copiii sunt la mine. Vinerea ta începe la șase. Nu întârzia.”
Am tăcut. Am continuat să tai morcovi. În seara aia, când am plecat de la lucru, am trecut pe lângă blocul lor vechi de pe Mureșeni. La etajul patru, unde stătea Victor, era lumină. Am văzut o umbră de bărbat care se plimba prin casă, de la fereastră la ușă, de la ușă la fereastră.
Mi-am aprins o țigară și am pornit spre casă. Trecuse o lună de la botez. Frunzele din curtea bisericii acopereau tot. Iar eu mă gândeam că în viața mea am văzut mulți oameni care pierd tot — bani, case, prieteni. Dar nu prea am văzut o femeie care să pună plicul cu divorțul lângă sarmale și să plece fără să trântească nimic.
