Am văzut totul. Am stat la trei rânduri distanță și am văzut totul.
Zborul de București la Cluj durează o oră și un sfert, dar dimineața aceea mi s-a părut cel mai lung drum din viața mea. Eu aveam interviu la clinica MedStar din Cluj-Napoca. Post de medic rezident pe cardiologie. Șase luni de șomaj, treizeci și două de mii de lei datorii la bancă, o rochie bleumarin cumpărată cu bani împrumutați de la mătușa mea din Ploiești. Pusesem totul pe interviul ăsta.
La Otopeni, la ora șapte dimineața, mirosea a covrigi calzi și a cafea de la tonomat. Mi-am luat o apă plată cu nouă lei și m-am așezat lângă fereastră, cu notițele pe genunchi. Repetam întrebările posibile: „De ce vreți să lucrați la noi?", „Unde vă vedeți peste cinci ani?" Mama îmi trimisese un mesaj pe la șase: „Ai grijă, draga mea. Să nu întârzii." Nici nu i-am răspuns. Eram prea ocupată cu frica mea.
În avion, business class avea doar trei rânduri, scaune late din piele maro. Eu eram pe 3C. El era pe 2A, lângă fereastră. L-am remarcat imediat: blugi negri, adidași albi, un tricou gri simplu, o carte tehnică în engleză cu coperta albastră. Părea un programator de treizeci și ceva de ani. Nu părea bogat. Dar avea bilet la business, deci avea bani — asta mi-am spus.
Însoțitoarea de zbor — Doina, cum scria pe ecusonul prins la piept — era o femeie de patruzeci și opt de ani, cu părul strâns la spate într-un coc perfect, uniformă albastră fără niciun pliu. Părea să cunoască toată lumea. Le zâmbea bărbaților în costume, le știa numele, le aducea șampanie înainte de decolare. L-am urmărit cum îl ignora complet pe tipul de la 2A.
Nu l-a salutat. Nu l-a întrebat dacă vrea ceva de băut. A trecut pe lângă el de trei ori fără măcar să se uite în direcția lui. În schimb, la bărbatul de lângă mine, un tip în costum gri cu cravată vișinie, i-a adus un pahar de merlot și i-a spus: „Bine ați revenit, domnule Georgescu. Merlotul dumneavoastră obișnuit."
După decolare, tipul de la 2A a apăsat butonul de chemare. Doina a venit cu fața cuiva deranjat de musafiri nepoftiți. „Da?", a întrebat ea, tăios.
„Aș putea să primesc niște apă?"
„Facem serviciul complet în câteva minute. Puteți aștepta."
S-a întors și a plecat. Exact în același moment, domnul Georgescu a apăsat și el butonul. Doina a revenit instantaneu, cu zâmbetul larg: „Da, domnule Georgescu? Ce vă aduc?"
Am văzut cum tipul de la 2A și-a schimbat poziția în scaun. Nu a spus nimic. Și-a deschis telefonul și a început să tasteze. Timpul: 10:18. Detalii: chemat, refuzat. Pasagerul de lângă chemat în același timp, servit imediat.
La un moment dat, în timpul serviciului de băuturi, Doina i-a adus un pahar de ginger ale. L-a pus pe tavă cu o mișcare bruscă. Paharul a alunecat și s-a răsturnat peste blugii lui și peste carte. Tot conținutul. Cuburile de gheață s-au împrăștiat pe podea. Paginile s-au înmuiat imediat.
„Ups", a zis Doina. Un singur cuvânt. Apoi s-a întors și a plecat fără să ofere un șervețel.
O altă însoțitoare, mai tânără — poate douăzeci și opt de ani, cu o față de copil speriat — a venit în grabă cu șervețele. Și-a cerut scuze de mai multe ori. Nu a menționat numele Doinei. S-a uitat spre Doina, apoi spre tipul de la 2A, apoi a plecat grăbită spre bucătăria de la bord.
Am văzut totul. Am stat și am văzut. Nu am spus nimic.
La serviciul de masă, Doina a adus fiecărui pasager câte o farfurie cu mușchiuleț de vițel, cartofi gratinați, legume la abur. Fiecare farfurie era acoperită cu o clapă de argint. Când a ajuns la 2A, a pus o tavă în fața lui și a ridicat clapa cu un zâmbet mic și rece.
„Poftă bună."
Pâinea avea pete verzi de mucegai. Puiul era palid, cenușiu, cu un miros acru care a ajuns până la mine. Salata era ofilită, cu marginile maronii. Nu era aceeași mâncare. Nu era aceeași farfurie. Nu era același lucru.
Tipul de la 2A s-a uitat la mâncare. A ridicat pâinea și a ținut-o în față. Mucegaiul se vedea de la un metru. A ridicat puiul cu furculița — dedesubt era verzui.
A apăsat butonul de chemare. Nimeni nu a venit. A apăsat din nou. Doina a trecut pe lângă el fără să se oprească. A treia oară, tânăra însoțitoare a venit.
„Această mâncare este stricată. Uitați-vă. Pâinea are mucegai."
Tânăra s-a uitat la tavă. Fața i s-a albit. S-a uitat spre Doina, apoi spre tipul de la 2A. „Îmi pare rău, domnule. Lăsați-mă să văd dacă avem…"
Doina a apărut din spatele ei. S-a uitat la tavă, apoi la tipul de la 2A. „Mie mi se pare în regulă. Uneori mesele variază. Nu orice farfurie poate fi de cinci stele." A făcut o pauză și a zâmbit. „Poate ați prefera ceva de la economic? Cred că mai au sandvișuri."
Tipul a răspuns calm: „Vreau o masă de schimb. Aceeași masă pe care a primit-o orice alt pasager din această cabină."
Doina nu i-a adus o masă de schimb. A făcut ceva mai rău. S-a așezat pe locul liber de lângă el, și-a încrucișat picioarele și i-a vorbit direct, cu o voce joasă, care s-a auzit până la mine.
„Să vă explic ceva. Lucrez la business class de optsprezece ani. Optsprezece. Știu cine are loc în aceste scaune și cine nu. Dumneavoastră nu aveți. Mirosiți a economic. Vă îmbrăcați ca la economic. Și masa aceea? Este exact ce merită cineva ca dumneavoastră. Așa că mâncați-o. Sau stați flămând. Chiar nu-mi pasă."
S-a ridicat, și-a netezit uniforma cu palma și s-a dus la căruciorul de serviciu. A luat ultima farfurie cu mușchiuleț — ultima — și a trecut cu ea pe lângă tipul de la 2A, aproape atingându-l cu farfuria fierbinte. A pus-o în fața domnului Georgescu, cu un zâmbet larg.
„Poftă bună, domnule Georgescu. Am păstrat-o special pentru dumneavoastră."
Georgescu s-a uitat la farfurie. S-a uitat la tipul de la 2A. S-a uitat la pâinea cu mucegai. Apoi și-a luat cuțitul și furculița, a tăiat din carne și nu a spus nimic.
Tipul de la 2A a stat nemișcat. Apoi și-a luat telefonul. A făcut trei fotografii. Mucegaiul pe pâine, puiul stricat, salata ofilită. Trei fotografii cu data și ora, de la 36.000 de picioare.
Apoi a scris ceva pe telefon. Un mesaj lung. L-a trimis. A pus telefonul în buzunar și s-a uitat pe fereastră, la nori.
La aterizare, la Cluj, am coborât din avion. Tipul de la 2A a mers direct la biroul de relații cu clienții al companiei aeriene. Avea telefonul în mână. L-am urmat de la distanță, fără să vreau să intervin. Aveam interviul peste o oră și jumătate. Nu aveam timp de probleme. Dar nu m-am putut opri să mă uit.
La birou, o femeie în uniformă l-a ascultat. Apoi a chemat un supervizor. Supervizorul s-a uitat la telefon. A chemat altcineva. În cinci minute, erau patru oameni în jurul lui.
Doina a apărut din direcția porții de îmbarcare. S-a oprit când l-a văzut. Zâmbetul i-a dispărut de pe față. Supervizorul i-a făcut semn să se apropie. Ea a venit, cu pași mici, ca un copil chemat la pedeapsă.
Nu am auzit tot ce s-a spus. Dar am văzut cum Doina și-a scos ecusonul. Am văzut cum degetele ei tremurau când a predat insigna. Am văzut cum s-a uitat la tipul de la 2A — nu cu ură, ci cu neîncredere. Ca și cum nu putea să creadă că acest om în blugi și adidași putea să o distrugă.
Tipul a plecat cu un dosar în mână. Un dosar cu copia plângerii oficiale. S-a îndreptat spre ieșire. A trecut pe lângă mine. M-a văzut, dar nu m-a recunoscut. De ce m-ar fi recunoscut? Eram doar o femeie care stătea la trei rânduri distanță.
Am avut interviul. A mers bine. La întrebarea „Povestiți-mi despre o situație dificilă", am ezitat. M-am gândit la zbor, la Doina, la tava cu mucegai. Apoi am vorbit despre altceva. Despre un pacient din timpul rezidențiatului. Despre o noapte de gardă.
Două zile mai târziu, la ședința de orientare, am auzit două asistente vorbind despre o însoțitoare de zbor concediată în aceeași zi. „A servit mâncare stricată unui pasager important", a spus una dintre ele. „Cineva cu o companie de software. Zbura cu avionul lor."
Am deschis telefonul și am căutat. Numele companiei aeriene. Numele lui. Andrei Barbu. Fondatorul unei firme de software din Cluj. Compania lui furniza sistemul de check-in pentru întreaga flotă Carpatica Air. Optsprezece milioane de lei pe an. Contractul era în curs de renegociere.
Asta era. Putea să poarte ce voia. Putea să stea în 2A în blugi și adidași. Nu avea nevoie de un costum ca să fie cineva.
Aseară am trecut pe lângă aeroport cu autobuzul 5. M-am uitat la avioanele care decolau. M-am gândit la Doina. Optsprezece ani de carieră. O carieră întreagă. Pierdută în trei fotografii.
M-am gândit să-i scriu un mesaj mamei. I-am scris: „Am primit postul. Vin acasă de sărbători." Ea a răspuns imediat: „Ce bine, draga mea. Te așteptăm cu cozonac."
Am pus telefonul în buzunar. Am urcat în autobuz. M-am așezat lângă fereastră și m-am uitat la oraș. La semaforul de lângă gară, un bărbat cu o uniformă albastră de la altă companie aeriană traversa strada. Nu era Doina. Doina era deja istorie.
