La notariat, pe Bulevardul 21 Decembrie, am semnat fără să respir. Domnul Crișan, vânzătorul, a luat pixul, apoi s-a oprit: a văzut pe ecran suma deja transferată — 600 000 de lei. Notărița ștampila foile una câte una, iar afară tramvaiul zgâlțâia geamurile. Am scris: Ioana Mureșan. Gata.
Cu trei ani în urmă, în apartamentul din Mănăștur, stăteam lângă aragaz și ascultam același refren: „Programele tale sunt o pierdere de timp. Tu ești bună doar să prăjești cartofi.” Cătălin ținea o lingură în aer, ca un dirijor al prostiei. M-a dat afară într-o noapte de ianuarie, cu un geamantan. Am dormit la o prietenă în Gheorgheni, pe o canapea cu arcuri ieșite. În frigiderul Arctic hârbuit din bucătărie nu mai era nimic de mâncare, dar el nu mă lăsa să plec cu nimic.
Apoi, softul de diagnosticare pe care l-a numit „moft” a fost cumpărat de un investitor din București. 2 500 000 de lei. O sumă de care Cătălin habar nu avea. Am văzut anunțul într-o marți seară: „Service auto de vânzare, Calea Someșului. Preț: 600 000 de lei negociabil.” Nu am negociat.
Când am intrat în atelier, mirosea a ulei ars și a cauciuc. Pe un perete atârna un calendar cu actrițe din 2019, cu colțurile răsucite. Dacia Duster stătea pe elevator, cu burta deschisă. Cătălin țipa la un băiat de vreo douăzeci de ani, cu un tricou șters pe care încă se ghicea „Untold”. „Ești varză! Nici un șurub nu ești în stare să strângi!” Băiatul, Radu, ținea o cheie franțuzească și se uita în jos, la șiretul lui desfăcut.
M-am dus spre cabina de sticlă. Domnul Crișan ridică ochii din acte. Pe biroul lui stătea un termos cu abțibildul „Uzina Electrică”. „Dacă ați venit pentru o reparație, mergeți la băieți.” „Am venit pentru anunț. Vreau să cumpăr service-ul.” A clipit de trei ori. A cerut 600 000 de lei, crezând că o să ne târguim. Am spus doar: „Vineri la notar.”
Cătălin m-a văzut. A venit până la ușa cabinei, a bătut în geam. „Te-ai rătăcit? Aici nu se vând flori.” Nu i-am răspuns. Am ieșit, am trecut pe lângă el. A rămas cu gura deschisă, cu șurubelnița în aer.
Joi dimineață, am intrat din nou. Costum bleumarin, dosar sub braț. Domnul Crișan adunase toți angajații: patru mecanici, plus Radu. „De azi, patrona e doamna Ioana.” Cătălin a râs tare. „Tu? Șefă? Nu știi nici să schimbi o roată.” Nu m-am clintit. „Pentru dumneata, doamna Ioana. Și meseria ta e să repari mașini, nu să vorbești cu mine de la egal la egal.” S-a oprit din râs. Ceilalți își fereau ochii. Radu se uita la mine ca la o curiozitate.
„De săptămâna viitoare, renovăm. Echipament nou. Până atunci, curățenie generală. Pentru toată lumea.” Cătălin și-a încrucișat brațele. „Nu sunt femeie de serviciu.” „Ești angajat. Ori faci ce spun eu, ori îți dai demisia chiar acum.” A strâns din maxilare. N-a plecat. A luat o mătură și a trântit-o de perete. Am urcat în birou, am închis ușa.
Următoarele două săptămâni au trecut într-un calm apăsător. Cătălin lucra bosumflat, nu scotea un sunet, dar arunca sculele cu zgomot. În fiecare seară, după ce plecau toți, verificam jurnalele sistemului de supraveghere. Erau goale. Asta mirosea a problemă.
Într-o joi, la cinci după-amiaza, a intrat în atelier un Audi Q7 alb. Proprietarul, un bărbat cu un lanț de restaurante, vorbea tare și bătea cu palma în capotă. „Am o problemă la cutia automată. Trebuie rezolvată până mâine dimineață. Am plătit 80 000 de euro pe ea, nu vreau s-o las pe oricine să umble la ea.”
Am conectat softul meu la portul de diagnosticare. Pe ecran au apărut erorile din cutia de viteze. „Schimbă blocul de control al cutiei,” i-am spus lui Cătălin. „Ai grijă, clientul e nervos.” A mormăit ceva și a luat cheia.
La șapte și jumătate, clientul suna țipând: „Am rămas fără cutie! Mașina nu mai pleacă! Vă dau în judecată!” Am coborât în atelier. Cătălin stătea lângă lift, cu o cârpă îndesată în buzunar, zâmbind. „Asta e echipamentul ei chinezesc. Am zis eu că o să fie rău.” Radu a făcut un pas spre mine. „Doamna Ioana, eu l-am văzut. A scos camerele din priză înainte să se apuce.” Cătălin a izbucnit: „Taci! Ce știi tu?” „Știu ce-am văzut,” a zis Radu, cu vocea subțire. Mi-am deschis laptopul. Pe ecran, graficul era clar: un salt de tensiune pe solenoidul cutiei, exact la minutul 17:32. „Curentul ăsta nu are cum să apară accidental,” am spus. „Doar dacă cineva a legat direct la baterie, ocolind controlerul.” Cătălin a făcut un pas înapoi. „Softul meu nu înregistrează doar erorile. Înregistrează și parametrii în timp real. Și aici se vede clipa exactă.” Am apăsat o tastă. Pe ecran a apărut valoarea: 14,2 volți pe solenoid. „Imposibil altfel.” Cătălin și-a trecut limba peste buze. „Am să chem poliția. Distrugere calificată. Codul penal, articolul 253. Ori îmi scrii demisia pe masă în zece minute.” N-a scos niciun sunet. S-a dus la vestiar, a luat o sacoșă din plastic. Când ușa de la intrare s-a trântit, am simțit doar gol. Nimic altceva.
Radu a rămas lângă mine. „E bine că a plecat,” a zis. „Nu e bine, Radu. E doar o ușă care s-a închis. Acum deschidem alta.” Am întors laptopul spre el. „Vrei să înveți diagnosticare cu adevărat?” A zâmbit. Avea un dinte din față ciobit.
Jumătate de an mai târziu, atelierul arăta altfel. Podeaua avea culoarea unui spital, iar deasupra intrării scria „AutoDiagnosis Cluj”. Radu se ocupa de partea electronică, clienții veneau și din Dej, chiar din Turda. Într-o seară, în timp ce derulam un grup de facebook numit „Cluj — știri și bârfe”, am dat peste o postare anonimă: „O cucoană m-a dat afară din propriul service, după ce eu am construit totul de la zero.” Sute de comentarii. Oamenii o înjurau pe „afaceristă” și plângeau „omul cinstit”. Am recunoscut tonul. Cătălin. N-am comentat. Am sunat un client, patronul unui portal de știri local, și l-am rugat ceva.
Două zile mai târziu, portalul publica: „Cum a transformat o programatoare un service falimentar în cel mai căutat din Cluj.” Fără numele lui. Doar povestea mea: cum am scris softul, cum am vândut proiectul, cum am preluat atelierul. Interviuri cu clienți, cu Radu, cu mecanicul care m-a înjurat prima oară când l-am pus să spele pe jos. Cătălin — nici măcar un cuvânt.
L-am găsit într-o cârciumă din cartierul Iris, pe o ploaie măruntă de septembrie. Stătea lângă geam, cu o halbă de bere. Slăbit, neras. M-a văzut și a rămas cu halba în aer. Am scos din poșetă un plic. Înăuntru: decizia de concediere, copia, și articolul tipărit. Le-am pus pe masă, peste petele de vin.
„N-am venit să-mi ceri scuze,” a zis el. „N-am venit nici să ți le dau,” am răspuns. „Am venit să-ți arăt unde ai pierdut totul. Nu când te-am dat afară. Ci când ai hotărât că eu nu valorez nimic.” A apucat foaia cu degete murdare, a citit titlul. Gura i s-a strâmbat. „Ce fac acum?” a întrebat. „Începe să lucrezi. Sau nu. E problema ta.” M-am întors și am împins ușa. Afară ploua. M-am urcat în mașină și am pornit motorul.
