Am văzut-o întâi pe la sfârșitul lui aprilie. Ceața venea de la șoseaua Bălteni și mirosea a pământ reavăn și a funingine de la Petrobrazi, așa, un miros acru care se așeza pe garduri. Am ieșit cu cafeaua pe verandă — jumătate am vărsat-o pe pervaz, că mi-a tremurat mâna. Pisica stătea lângă zidul de beton de la poartă, mai mult o umbră decât animal. Cenușie toată, cu coastele ca niște drugi de fier. Nici nu s-a uitat la mine. S-a uitat prin mine, de parcă nu mai aștepta nimic de la nimeni.
— Ai venit devreme, doamnă Mihalcea.
Nea Nelu Popa, vecinul de peste gard, a scârțâit portița și s-a sprijinit cu coatele. Avea țigara aprinsă între dinți și se ținea cu o mână de spate, acolo unde-l rodea hernia.
— Ăsta e a mea. Am luat-o de la adăpost, din centru. Prinde șoareci.
Pisica nu a clipit. Nu și-a întors botul spre el. Doar stătea strânsă într-un ghem, cu labele sub piept.
— E slabă rău, i-am zis. Poate i-aș da niște pâine cu lapte.
El a râs scurt, cu flegmă.
— Să n-o hrănești nu cumva, că se pricăjește. O pisică sătulă nu mai prinde nimic. Lasă, că se descurcă ea.
N-am mai zis nimic. Câinele lui Nea Nicu de peste drum scheuna ca un fierăstrău prin gard, dar pisica nici măcar nu întorcea capul. Am intrat în casă, am pus restul de cafea la încălzit și am stat pe scaun până s-a făcut întuneric.
Seara am scos farfuria de tablă, cea ciobită, și am pus în ea ficatei cu mămăligă. Am lăsat-o lângă butoiul cu apă de ploaie, acolo unde nu se vedea de la poarta lui Nea Nelu. Ea a venit târâș pe burtă, ca un animal care învățase că orice mișcare se plătește. A mâncat repede, fără zgomot. O singură dată a ridicat capul, să vadă dacă mă mișc. Am rămas cu palmele în poală.
A doua seară a venit singură. A treia noapte am auzit-o sărind peste gard și am lăsat ușa de la verandă crăpată. Nu pentru mine — pentru ea.
M-am ținut de treabă în fiecare dimineață. Când auzeam tusea lui Nea Nelu dincolo de gard, băgam farfuria sub scândura de la butoi. Îi ziceam „Cenușa”, pentru că era exact culoarea cenușii din sobă. Și pentru că părea mereu pe jumătate moartă, deși avea o dungă subțire pe bot, ca o tăietură de cuțit.
Prima dată când a venit aproape de mână a fost într-o joi spre sfârșit de mai. Plouase toată noaptea, iar dimineața mirosea a rășină și a frunze ude. Ea stătea pe prispă, cu blana lipită de trup, și s-a frecat de piciorul meu. Nu am îndrăznit să o ating. Am lăsat-o să facă ea primul pas. A doua zi mi-a adus un șoarece mort, mic, aproape copil. L-a pus pe preșul de la ușă, apoi s-a așezat lângă el și a așteptat.
Nu m-a uitat la șoarece. M-a uitat la mine. „Vrei să vezi ce pot?”
Am înghițit în sec. Nu era scârbă — era un fel de rușine. Îmi arăta că nu e o unealtă. Că aducea tot ce avea, ca un copil care fură ceva de acasă doar ca să rămână.
— Bravo, Cenușa. Acum hai să-l punem în ziar și să nu-i spunem nimănui.
Am știut atunci că o să-l mințim pe Nea Nelu până la capăt.
Într-o sâmbătă seara, pe la sfârșit de iunie, Nea Nelu a venit la mine în curte. Se ținea de spate, tușea. S-a oprit și a fluierat scurt, ca la câine.
Cenușa, care tocmai se cuibărise pe genunchii mei, n-a mișcat nici măcar o ureche. Împingea cu capul în palma mea.
— Na că și mă-ta, a mârâit el. Ți-ai făcut-o pe numele tău și nici nu răspunde. Ce fel de pisică e asta? Am plătit-o 30 de lei la adăpost.
— Poate simte că o țineți pentru șoareci, am zis mai tare decât voiam.
— Păi pentru ce s-o țin? Pentru poze de Crăciun? Tu ești bătrână și singură, domnișoară, dar să nu-mi înveți tu pisica. Dacă era câine, o puneam în lanț. Pisica e de folos sau e piele.
A dat să plece, apoi s-a întors.
— Mă duc luni dimineață la ora șapte. Pisica rămâne aici. Să se spele pe cap, că e animal de curte.
Am tăcut. Cenușa a adormit pe mine, cu capul sub bărbia mea. Am auzit cum Nea Nelu a tras apa în casă și a pornit un televizor. Cânta o manea veche, despre bani și dușmani. Am stat pe prispă până s-au stins luminile la el.
Luni dimineață, la șase și jumătate, m-am dus la el.
— Domnule Popa, îmi dați mie pisica?
A râs.
— Ce-ți veni? E proprietatea mea. O las aici, că e păzitoare.
— Nu păzește nimic. O să moară de frig în șopron.
— Ei, moare ea când o vrea Dumnezeu. Am luat-o pentru șoareci, nu pentru flatat.
Am sunat la o clinică din Ploiești, la doamna doctor Andreea Ionescu. Ea îi făcuse vaccinul la pisică, când a luat-o de la adăpost. Am mers cu ea în brațe, învelită într-un tricou vechi. În sala de așteptare mirosea a spirt și a furaje. Am așteptat trei ore.
— Pisica e cipată pe numele lui Nelu Popa, mi-a zis doctorița, răsucind un pix roz între degete. — Fără semnătura lui, nu pot schimba proprietarul. Dar dacă îmi spui că a abandonat animalul și nu mai răspunde la telefon, pot face un transfer forțat. Te costă 80 de lei. Și durează două săptămâni, timp în care el poate contesta.
Am avut 80 de lei în portofel. I-am numărat pe masă, bancnotă cu bancnotă. Unul, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt. În total, 80. Când i-am așezat teancul în fața ei, Cenușa a sărit de pe scaun și s-a frecat de piciorul meu. Doctorița a zâmbit fără să ridice ochii din hârtii.
— Cazul e clar. Îi scad mențiunea de furt dacă pleacă din țară. Nu pleacă. Dar n-ai nevoie să aștepți. Voi merge pe declarația ta.
Două săptămâni? Nea Nelu plecase. Nu avea cum să conteste de la distanță. Și oricum, nu i-ar fi trecut prin cap că o bătrână de 63 de ani, cu o pensie de mizerie, ar plăti 80 de lei pentru o pisică de 30.
A venit vineri să-mi aducă pașaportul veterinar. Pe foaia de plastic scria „Proprietar: Doina Mihalcea, Str. Griviței, Ploiești.” Cenușa s-a urcat pe masa din consultații și a adulmecat documentul, ca și cum ar fi știut.
— Acum e a ta, a zis doctorița. Pașnic. Aproape.
În noaptea aceea am plecat cu taxiul spre oraș. Am plătit 45 de lei până la bloc. Cenușa a stat în cușcă, cu botul lipit de grilaj, uitându-se pe geam. La un moment dat, a scos un mieunat scurt, ca un semn de întrebare.
— Da, am zis. Mergem acasă.
Acasă nu mai era de opt ani. Bărbatul meu murise într-o dimineață de februarie, lăsându-mi o garsonieră pe Bulevardul Republicii și un gol în perete unde fusese ceasul de la bunică-sa. După înmormântare, am donat ceasul unui anticariat din centru. Am crezut că timpul nu mai are nicio importanță.
M-am înșelat. Cenușa m-a învățat să mă dau jos din pat dimineața. Nu pentru mine. Pentru ea.
Prima iarnă în garsonieră a fost lungă. În ianuarie, țevile de pe casa scării au înghețat de trei ori. Vecinul de dedesubt bătea cu matura în tavan când Cenușa alerga la ora cinci dimineața. Eu îi puneam botniță de jucărie — un șoricel de pluș — și ea îl purta prin casă ca pe un trofeu. Aducea șoareci de pluș, nu șoareci vii. Poate înțelesese că la bloc nu sunt șobolani.
Pe 14 noiembrie, la două luni după plecare, m-a sunat cineva la interfon. Am ridicat receptorul.
— Doamnă Mihalcea, deschide, că am venit pentru pisică.
Era vocea lui Nea Nelu. Am rămas cu receptorul în mână. Nu am răspuns. A sunat iar. Apoi a țipat:
— Am vorbit la veterinar. Mi-ai furat animalul. O vreau înapoi sau chem poliția!
Cenușa s-a urcat pe pervaz și s-a uitat pe geam, cu coada încârligată. Nu a fugit. Nu a pârâit nimic. Doar stătea acolo, deasupra ușii, ca o santinelă.
Am deschis ușa cu lanțul pus. Am scos din buzunar copia pașaportului veterinar. Am împins-o prin deschizătură, fără să-l las să intre.
— Nu e a dumneavoastră, am zis. E a mea. Am plătit 80 de lei la doctor. Și pisica nu mai răspunde la numele de Cenușa. Răspunde doar dacă o chem eu.
A rămas acolo, cu hârtia în mână. Am închis ușa și am tras zăvorul. Printre crăpături am văzut cum se uita lung la pașaport, ca la un bilet de pașcă câștigătoare. Nu mai avea nimic.
Cenușa a venit lângă mine și s-a frecat de gleznă. Am luat-o în brațe. Pe hol se auzea cum scârțâie liftul, apoi pași pe scări. De la etajul doi a strigat, nu tare:
— O să te coste, doamnă.
Nu l-am băgat în seamă. Am mers la bucătărie, am pus apă la fiert. În ceainic a început să cânte aburul. Cenușa s-a așezat pe scaunul ei, cel cu pernă roșie, și a început să toarcă.
Afară ploua cu lapoviță, iar farurile tramvaiului 41 măturau asfaltul cu lumină galbenă. Cineva deschisese un geam în bloc și se auzea un post de radio: știri despre prețul gazului.
Nu i-am răspuns. Și nu l-am mai văzut.
Acum, când mă întorc acasă de la piață, prima cheie o bag în ușă și o strig: „Cenușa, sunt eu.” Aud mieunatul ei din spatele ușii înainte să apăs pe clanță. Și în fiecare seară, când mă cuibăresc pe canapea cu vreun roman de la anticariat, ea se urcă pe pieptul meu și îmi toarce încet, exact acolo unde timpul se așezase ca o piatră.
Nea Nelu nu a plătit nimic. Și-a luat altă pisică, din alt adăpost. A chemat-o tot Cenușa, am aflat de la o vecină de peste drum. Dar nu a rezistat iarna. A plecat în ianuarie și nu s-a mai întors.
Eu încă păstrez farfuria de tablă, cea ciobită. O țin sus, pe dulap, lângă cutia cu pastile pentru presiune. Nu pentru că aș crede în semne. Ci pentru că mi-aduc aminte cum a venit ea atunci, târâș pe burtă, și cum am lăsat-o să mă prindă.
Acum doarme în cuibarul ei, iar eu, când o mângâi, simt cum se mișcă sub palma mea un fel de viață care nu mi-a fost promisă. Și pe care nimeni nu mai are voie să mi-o ia.
