O cunosc pe Andreea de peste douăzeci de ani. Am crescut amândouă în Brașov, pe strada Murelor, între blocuri cu tencuială scorojită și o brutărie care mirosea a merdenele în fiecare dimineață. Ne știam fiecare criză, fiecare bucurie, fiecare atac de panică dinaintea unui examen. Când mi-a scris într-o duminică de octombrie, la ora șapte dimineața, să vin la ea pentru că are nevoie de cineva de încredere, am crezut că vrea să semnez vreo procură pentru școală. Nici prin cap nu-mi trecea că mă cheamă să-mi arate cum i se rescrie viața.
A deschis ușa cu o mapă albastră în mână. Puloverul ei gri stătea strâmb pe umăr, iar părul îl avea prins într-o coadă care se ținea doar într-o singură elastică pe jumătate ruptă. Părea că nu dormise, dar nu tremura. Pe podeaua din hol era un pantof de-al lui Luca, întors cu talpa în sus, și lângă el o geantă de sport fără fermoar.
„Uite ce am găsit,” a spus, fără niciun preambul.
A pus pe masă foaia. Antetul era de la notariat. Am citit o dată, apoi încă o dată. Radu, soțul ei de cincisprezece ani, donase jumătate din apartamentul lor unei femei pe care o chema Mihaela. Apartamentul era evaluat la patru sute optzeci de mii de lei. Semnătura Andreei era acolo, sub a lui Radu, dar nu semăna perfect. Era o pagină îngălbenită de timp, dar nu avea mai mult de zece luni.
„Semnătura mea e falsă,” a zis Andreea, cu o voce atât de calmă încât mi-am dat seama că până atunci își sleise toată furia în genunchi, aplecată peste sertarele de sub pat. „Asta e amanta lui. Și uite cum a vrut el să mă lase: fără nimic.”
Am tras aer în piept. Mi-am amintit atunci de dimineața în care, cu șase luni în urmă, Andreea venise la mine cu ochii ca două pahare în care uitase cineva să toarne apă.
—
Totul începuse într-o zi de octombrie, cu un soare leneș care nu reușea să încălzească trotuarele din Brașov. Andreea se întorsese de la brutărie. Cumpărase pâine de casă și merdenele cu brânză pentru Luca, fiul lor de treisprezece ani. În scara blocului mirosea a plăcintă de mere — vecina de la etajul doi o scosese din cuptor, iar aburul dulce se amesteca cu izul de umezeală de la ziduri.
A deschis ușa și l-a auzit pe Radu vorbind din dormitor. Nu vorbea cu ea. Vocea lui avea o intonație pe care Andreea nu o mai recunoscuse demult: un fel de moliciune grăbită, o tandrețe de după-amiază, aplecată în șoaptă.
„Nu pot diseară, e acasă… Da, știu… Mi-e dor de tine…”
Andreea a pus punga pe jos, lângă cuier. A căutat cu degetele întrerupătorul de pe hol și l-a apăsat de trei ori, deși becul ardea deja. Sunetul plasticului a înghițit tăcerea, apoi s-a topit. A scos magnetul de pe frigider — un mic turn din Praga, adus de la ultimul lor concediu împreună — și l-a băgat în buzunarul cardiganului. Nu știa de ce face asta, dar simțea că dacă rămâne cu mâinile goale, corpul ei se va destrăma.
Nu a intrat în dormitor. Nu a întrebat nimic. S-a descălțat, a rămas în șosete pe gresia rece, apoi a ieșit din nou pe ușă, la fel de încet pe cât intrase. Pe casa scării lumina era stinsă, dar afară orașul mergea mai departe: un tramvai scârțâia la cotitura de lângă piață, iar de pe Tâmpa se vedea abia — ca o promisiune veche — literele albe pe jumătate acoperite de ceață.
În zilele următoare, Andreea a început să observe lucruri mici. Radu nu-și mai lăsa telefonul pe masă. Îl ținea cu ecranul în jos. Când mergea la baie, lua telefonul cu el, iar ușa făcea un scârțâit prelung. O dată, i-a găsit în haina de la intrare un bon de la cafeneaua de pe strada Lungă: două cappuccino, doi ștrudel, șaizeci și opt de lei. Radu nu bea cappuccino. Nu suporta scorțișoara. Dar bonul era de miercuri, când el îi spusese că a stat până târziu la birou.
Andreea nu l-a confruntat. A făcut ceva mai rău: a început să adune dovezi ca un contabil, fără să plângă, fără să țipe. Punea bonurile într-un plic pe care îl ascundea sub husele de pilote schimbate. Nu știa încă la ce-i vor folosi, dar avea nevoie să le pună undeva, ca să nu o urmeze prin casă.
M-a chemat într-o după-amiază la cafeneaua de lângă zidurile vechi. Am comandat două ceaiuri și o farfurie cu papanași. Ea nu se atingea de mâncare; doar fărâmița un biscuit pe șervețel, adunând firimiturile într-o moviliță ordonată. Își tot învârtea verigheta pe deget, ca și cum ar fi încercat să desfacă un nod invizibil.
„Parcă cineva a mutat toată mobila din casa mea în timp ce dormeam,” mi-a spus. „Mă lovesc de lucruri care ieri nu erau acolo.”
Nu am întrebat-o dacă vrea să divorțeze. Nu aveam ce sfat să-i dau. I-am turnat încă un ceai. A sorbit din el cu zahăr, deși toată viața ei m-a certat că pun zahăr în ceai. Am știut atunci că ceva din Andreea nu mai era la locul lui.
—
Aproape șase luni a trăit cu un nume nespus pe buze. Nu a întrebat „cine e ea?”, ci doar „de ce?”. Iar când a găsit hârtia, nu a fost o lovitură, ci o confirmare. Era o duminică seara. Căuta în debara un dosar cu actele de la mașină. A găsit o mapă rigidă, îndesată sub cutia cu becuri de rezervă și o pereche de mănuși de iarnă roase. Pe ea scria, cu pix albastru, „Acte Dacia”. Înăuntru, lângă polița de asigurare, stătea contractul de donație.
L-a citit de două ori, în picioare, pe holul mic, cu lumina de la baie aprinsă. Cifra de patru sute optzeci de mii i se părea o greșeală. A numărat zerourile cu degetul, ca o femeie care verifică un rest la piață. Data era șaisprezece decembrie. În acea zi, ea fusese la Făgăraș, la înmormântarea unei mătuși. Radu rămăsese acasă, „să aibă grijă de băiat”. Atunci semnase, probabil. Atunci o semnase.
Andreea a comparat iscălitura cu cea din pașaportul ei. Sub semnătura falsă, o bară de cerneală se curma brusc, ca o promisiune care se rupe la mijloc. A pus hârtia pe masă, a apăsat-o cu palma, apoi a încuiat ușa de la dormitor. Nu a plâns. A stat pe podea, cu genunchii strânși la piept, și a numărat, în minte, anii.
Cincisprezece ani. O jumătate de apartament. Patru sute optzeci de mii. Un telefon ascuns în baie. O femeie cu un nume pe care ea îl văzuse, poate, la ședințele cu părinții.
—
A doua zi după ce mi-a arătat contractul, Andreea m-a rugat s-o însoțesc. „Nu vreau sfaturi,” a zis. „Vreau doar să nu fiu singură când mă duc la bancă.”
Am luat autobuzul până în centru. Biletul costa patru lei, iar ea a scos din portofel exact restul, fără să se uite. La bancă, la ghișeul trei, a cerut un extras al contului comun. Când a văzut suma, a respirat lung, cu o mână sprijinită de tejghea.
„Treizeci și patru de mii de euro, echivalentul,” a spus funcționara, din obișnuință.
În lei, erau trei sute patruzeci de mii. Andreea a semnat ordinul de transfer către contul lui Luca. Funcționara a întrebat-o dacă e sigură. Andreea a dat din umeri, fără să ridice glasul. „E pentru facultatea băiatului. Sau pentru orice va avea el nevoie. Important e să nu mai stea în cont comun.”
Nu a spus „contul nostru”. A spus „cont comun”, ca și cum ar fi vorbit despre o cheltuială de întreținere.
În aceeași zi, în jurul orei două, a venit un lăcătuș. Un bărbat trecut de șaizeci de ani, cu o geantă de scule din piele crăpată, care mirosea a ulei de mașină. A schimbat broasca ușii de la intrare. A durat două ore. La final, i-a întins Andreei trei chei noi, legate între ele cu o sârmuliță. Ți le-a arătat ca pe niște trofee minuscule.
„Trei sute optzeci de lei,” a zis.
Andreea a plătit cu bancnote care miroseau a detergent — le ținea într-un plic de plastic în geanta de umăr. I-a dat și un bacșiș de douăzeci de lei, pentru că îi strânsese și tâmplăria de la ușă, fără să ceară. Apoi a pus una dintre chei într-un plic alb, împreună cu o copie a cererii de divorț și o foaie pe care scria, cu scrisul ei îngrijit: „Hainele tale sunt în pivniță. Actul de donație e la dosar. Nu mai e nevoie să urci.”
Mi-a cerut să pun eu plicul pe preșul de la ușă. L-am lăsat acolo, cu partea sigilată în sus, ca o invitație care nu așteaptă răspuns.
—
Seara, în jurul orei șapte, am rămas la ea. Luca era în camera lui, cu căștile pe urechi. Andreea pregătea o oală de supă cremă de legume. Mirosul de ceapă călită se împrăștia prin bucătărie, iar pe pervaz stătea o plantă de aloe cu un vârf uscat, pe care Andreea nu se îndura să-l rupă.
Soneria a zbârnâit o dată, apoi de două ori.
Andreea a stins focul sub oală. A șters mâinile pe prosopul atârnat de cuier. S-a dus la ușă, a privit prin vizor, apoi s-a întors fără să deschidă. În câteva secunde, cineva a băgat o cheie în broască. Cheia nu a intrat. A încercat iar. Metalul a scârțâit străin, ca o amintire care nu-și găsește locul.
Cineva a bătut cu pumnul în ușă. O dată. De două ori.
„Andreea! Deschide!”
Era Radu. Din prag, vocea lui suna înfundat, dar o auzeam clar prin lemn. A sunat din nou la sonerie, lung, ca un copil care vrea să răzbată prin gălăgie.
Andreea s-a dus la fereastră. A tras perdeaua cu vârful a două degete. Eu am rămas în bucătărie, cu lingura de lemn în mână. Jos, în parcare, stătea o Dacie Logan roșie, cu motorul pornit. La volan, o femeie cu părul prins într-un coc, cu fața palidă, se uita spre bloc. Mihaela, am presupus. Venea să-l ia pe Radu, sau să-l aștepte. Nu avea de gând să urce.
Radu a bătut din nou. Apoi a văzut plicul. S-a aplecat, l-a ridicat. Am auzit foșnetul hârtiei. Câteva secunde de liniște. Apoi a lovit ușa cu palma, o dată, și a înjurat printre dinți.
Andreea n-a tresărit. A lăsat perdeaua să cadă la loc, a clipit o dată, apoi s-a întors spre mine. Avea fața luminată doar de becul slab de la bucătărie. Mi-a zis: „Dă-i lui Luca de mâncare. Eu trebuie să spăl oalele.”
S-a dus la chiuvetă. A deschis robinetul. Apa curgea peste oalele goale, cu un zgomot care acoperea pașii de pe hol.
Am mers în camera lui Luca. Băiatul își ridicase o cască de pe ureche. „Ce-a fost asta?” a întrebat.
„Un vecin,” am spus. „A bătut la ușă din greșeală.”
Luca s-a uitat o clipă spre fereastră, apoi și-a așezat căștile la loc, fără să mai întrebe nimic.
Când am ieșit în hol, cheia veche era pe podea, lângă preș. Radu o aruncase. Stătea acolo, mică și inutilă, cu tija zgâriată, ca o dovadă că nu se mai potrivea.
