Pe ecran a apărut „Socru-miu” și, pentru o secundă, am crezut că o să-mi scape telefonul direct în chiuvetă. În spatele meu, pe aragaz, clocotea ciorba de perișoare – o făcusem din reflex, deși Mihai plecase de trei luni. Apartamentul din Rogerius mirosea a leuștean și a ardei gras, iar tramvaiul 4 scârțâia în curba de lângă piață. Câinele bătrân al vecinului de la etajul trei începu să latre.
Gheorghe nu mă sunase niciodată. Nu la nuntă, nu de ziua mea, nici atunci când am zăcut patru zile cu febră patruzeci. Nimic. Și acum, după divorț, îmi scria numele pe ecran.
Primul apel s-a închis înainte să apuc să decid ce fac. Am pus telefonul pe masă și am rămas cu mâna pe capacul cratiței. A doua oară a sunat imediat. Am răspuns.
— Alo.
În receptor se auzea un respirare greu, cu un mic șuierat. Am așteptat. De la el veneau rar cuvintele, dar când veneau, nu le uita nimeni.
— Elena… iartă-mă că am tăcut.
Patru cuvinte. Exact atât. Apoi a încercat să continue:
— Taburetul ăla de atunci… nu…
Și s-a întrerupt. Liniște, apoi sunetul scurt de apel închis.
Am rămas cu telefonul în mână, nemișcată. În bloc, pe casa scării, mirosea a varză călită de la doamna de la parter. Eu stăteam în bucătărie și vedeam cum tramvaiul trece pe strada de jos, luminând pentru o clipă fereastra. M-am așezat pe scaun fără să vreau. Genunchii îmi tremurau.
„Taburetul ăla de atunci…”
Și atunci mi-am adus aminte.
Totul începuse cu mult înainte de divorț. Prima dată când Mihai m-a dus la părinții lui, în casa din curtea plină de mușcate și butoaie de varză, Gheorghe stătea pe un scaun lângă perete. Era înalt, uscat, cu spatele ușor adus. Își curăța o piesă metalică cu o cârpă îmbibată în ulei, fără să ridice capul. Constanța, soția lui, vorbea cât pentru toți trei. M-a măsurat din cap până-n picioare ca pe o marfă.
— Bine măcar că nu ești slăbănogă, a zis ea. Femeile prea slabe sunt nervoase.
Gheorghe n-a zis nimic. A întors piesa pe partea cealaltă și a continuat s-o frece.
La nuntă, am făcut-o la ei în ogradă, sub un cort închiriat de la primărie. Constanța nu m-a lăsat s-o ajut la bucătărie. Când m-am oferit, s-a uitat la mine ca și cum aș fi cerut să trec casa pe numele meu.
— Stai jos. Știu eu ce am de făcut.
Gheorghe mi-a împins un plic peste masă, fără să se ridice de pe scaun, de parcă mi-ar fi dat sarea. Apoi a ieșit în curte și am văzut prin geam că stă cu mâinile în buzunare și se uită peste gard.
— Mihai, spune și tu ceva, i-am zis.
— Ce să zic? a ridicat el din umeri. Hai să bem pentru noi.
Constanța și-a potrivit baticul pe părul vopsit castaniu și a ținut un discurs despre ce bărbat minunat mi-au dat. Am zâmbit. Am zâmbit mult în anii ăia.
La aniversarea de cinci ani, soacra a venit cu un borcan mare de gogonele. L-a pus pe masă:
— Mănâncă. Tot nu te-ai învățat să pui murături.
Gogonelele erau, într-adevăr, frumoase. Egale, tari, mici. Trebuia să mă extaziez. Am zis „mulțumesc” și am tăcut.
La masă, Constanța povestea de o vecină care a divorțat și umblă singură. Apoi de fiica unei cunoștințe care „a fost deșteaptă și l-a răbdat pe bărbat”. Aluziile cădeau una după alta, groase, direct în fața mea.
Gheorghe nu și-a atins paharul. L-a învârtit puțin pe masă, l-a pus la loc și a ieșit în curte. Am crezut că nici măcar nu vrea să bea pentru familia noastră. Acum știu altceva.
Era și platoul cu ciulama de ciuperci. Constanța o gătea cu smântână, ceapă și unt și o considera felul ei cel mai reușit. Dacă nu o lăudai, supărarea ținea o lună. Mie ciupercile îmi provocau greață încă din copilărie. Nu povesteam despre asta. De obicei, împingeam farfuria mai departe. În ziua aia, platoul stătea dinadins la celălalt capăt al mesei, lângă Gheorghe. Departe de mine. Abia mult mai târziu am înțeles de ce.
Pe la opt ani de căsnicie, Mihai începu să întârzie. Mai întâi o oră. Apoi două. Apoi apăreau ture de noapte. Eu lucram la o fabrică de pâine, la ambalat. Stăteam în picioare de dimineața până seara, așezam franzelele în navete și le filmam cu folie. Seara urcam patru etaje fără lift, agățată de balustradă, numărând scările ca să nu-mi dau seama cât de mult mă dor picioarele.
Într-o seară, Mihai veni iar târziu. I-am spus în hol:
— Miroși a parfum de femeie.
El s-a aplecat să-și scoată pantofii, fără să mă privească.
— Îți trebuie tot mai multă imaginație. E de la femeia de serviciu de la firmă.
La următorul prânz de duminică, am încercat să-i spun Constanței:
— Dumneavoastră nu ați observat că Mihai în ultima vreme…
M-a întrerupt:
— Omul e obosit. Muncește. Și tu ar trebui să te îngrijești mai mult. Te-ai îngrășat. Bărbatul vrea lângă el o femeie atrăgătoare.
M-am făcut mică pe scaun. Gheorghe stătea liniștit, cu mâinile pe genunchi. Fața îi era tăiată de riduri adânci. Într-o fracțiune de secundă, am văzut cum colțul gurii i se ridică ușor. Apoi s-a întors. Am crezut că mi se pare.
Și totuși… Am început să-mi amintesc lucruri mici, detalii de care nu mă agățasem.
Odată, la o masă de duminică, eu ajunsesem după tura de dimineață. Picioarele îmi zvâcneau, spatele mă durea, iar scaunele erau toate ocupate. Nimeni nu s-a ridicat. Numai Gheorghe a plecat din cameră fără să zică nimic și s-a întors cu un taburet. L-a pus lângă mine, fără să mă privească, și s-a dus la locul lui. Atunci am crezut că a văzut că n-am unde sta. Ce era neobișnuit? Nimic.
Altă dată, după o ceartă, Mihai a lovit cu palma chiuveta și robinetul a început să picure. Două zile mai târziu, Gheorghe a apărut la ușă cu o geantă de scule. A intrat direct în bucătărie, s-a băgat sub chiuvetă.
— Nea Gheorghe, poate vreți o cafea?
— Nu.
A lucrat vreo patruzeci de minute. Înainte să plece, s-a oprit în hol, s-a uitat o secundă la mine de sub sprâncenele stufoase, a încuviințat din cap și a ieșit. Am crezut că a reparat robinetul pentru că Mihai nu e bun de nimic cu mâinile. Și el a fost zidar treizeci de ani. Meserie.
Iar ultimul Crăciun înainte de despărțire l-am petrecut tot la ei. Era cozonacul pe masă, sarmalele, cârnații. Mihai și Constanța vorbeau tare, râdeau, se îmbulzeau la platouri. Eu stăteam la margine. Farfuria îmi era goală, pentru că masa abia începuse. Atunci cineva mi-a pus un mandarin pe farfurie. Am ridicat privirea. Gheorghe se întorsese deja. Am curățat fructul. Felii reci, dulci, iar pe degete mi-a rămas mirosul de coajă. L-am uitat în câteva minute.
Apoi Mihai a plecat. Fără scandal, fără explicații. Și-a pus lucrurile într-un geamantan și a zis:
— Nu știu. Așa e mai bine pentru toți.
S-a mutat la alta. Divorțul l-am făcut calm, la notar, în două săptămâni.
După divorț, nimeni nu m-a sunat. Nici Mihai, nici Constanța. Doar Gheorghe.
Și acum stăteam în bucătăria mea, cu telefonul în mână, și mă gândeam la cele patru cuvinte. „Iartă-mă că am tăcut.”
Îmi venea să râd și să plâng în același timp. Bărbatul ăsta văzuse tot. Oboseala mea, umilințele, felul în care mă trata fiul lui. Și nu știuse să vorbească. Așa că adusese un taburet, reparase un robinet, mutase un platou cu ciuperci și pusese un mandarin pe farfuria mea goală.
M-am uitat la mailul deschis pe masă. Un mesaj de la bancă: rata la mașină, 647 de lei pe lună, scadentă în două zile. Mai erau 31 de luni. Mașina – un Dacia Logan gri – fusese luată pe numele meu, pentru că Mihai avea datorii la un operator de telefonie și nu obținea credit. După divorț, el a luat mașina, iar eu am continuat să plătesc, din obișnuință, ca să nu se supere nimeni.
Am fixat ecranul telefonului. În bloc, liftul era iar defect, vecinul de deasupra trântise ușa de la intrare. Mirosea a ulei de la florăria din colț.
Dimineața următoare am intrat în agenția Băncii Transilvania de lângă piață. Am cerut formularul de anulare a ordinului de plată pentru rata mașinii. Funcționara, o fată cu cercei mici de aur, s-a uitat la mine:
— Sunteți sigură? Dacă nu se plătește, banca va anunța creditorul. Se poate ajunge la recuperare.
— Sunt sigură.
Am semnat. Pixul a alunecat pe hârtie. Afară, tramvaiul 4 trecea încărcat, iar în piață abia se aprindeau becurile la tarabe.
Două zile mai târziu, au apărut la ușa mea. Mihai și Constanța. Au bătut cu pumnul. Am deschis cu lanțul pus, ca să nu poată intra.
— Ce dracu’ ai făcut, Elena? a strigat Mihai prin crăpătură. Mi-a zis banca de mașină! Au zis că e în întârziere! Dacă nu plătești, mi-o iau!
Constanța îl împinse ușor pe Mihai și se apropie:
— Ai înnebunit? Vrei să-mi lași băiatul fără mașină? După tot ce am făcut pentru tine? Te-am primit în casă, ți-am dat de mâncare…
M-am uitat la ea. Apoi la Mihai.
— Tatăl tău m-a sunat după divorț. Mi-a cerut iertare. Tu nu ai făcut-o niciodată. Nu mai plătesc. Mașina e pe numele meu, dar tu o folosești. Plătește tu ratele, dacă vrei s-o păstrezi. Atât am de spus.
Mihai s-a făcut roșu. Constanța a deschis gura, dar nu i-am lăsat timp. Am închis ușa și am răsucit yala. Din spatele ei, vocile răzbăteau înăbușit, apoi pași pe scări.
M-am dus în bucătărie. Pe masă era un bol cu mandarine luate de la piață cu șase lei kilogramul. Am luat una, am curățat-o cu grijă, iar coaja a țâșnit ulei pe degete. Am scos feliile și am mâncat una. Rece, dulce, exact ca atunci.
Telefonul a sunat din nou. Pe ecran: „Socru-miu”.
Am răspuns.
— Elena… ai făcut ce trebuia?
— Da, Gheorghe.
— Bine.
A tăcut câteva secunde. Apoi:
— Taburetul ăla… eu l-am adus pentru tine. Nu pentru altul.
— Știu, am zis. Acum știu.
El nu a mai spus nimic. Doar respira. Apoi am auzit din nou acele sunete scurte. A închis.
Am rămas cu telefonul în mână, iar pe stradă tramvaiul 4 trecu scârțâind, luminând fereastra. Câinele vecinului lătră o singură dată, apoi se făcu liniște. Am terminat mandarina și am pus cojile într-o farfurioară, pe colțul mesei.
