A doua dimineață după aniversare, am rămas în bucătărie cu o cană de cafea pe care n-o atinsesem. Mirosul de sarmale reci venea din frigider, iar pe masă stăteau farfuriile strânse pe jumătate. Radu dormea sus; nu-l trezisem, deși mă văzuse stând pe scaun la ora patru.
Nu-mi găseam locul. Mă tot întorceam cu mintea la seara dinainte, când la restaurantul de pe strada Republicii, fiica mea Ioana și fiul meu Andrei au stins luminile de pe terasă. Erau vreo treizeci de invitați, iar pe muntele Tâmpa se aprinseseră primele beculețe. Muzica anilor mei se auzea în surdină, iar chelnerii aduseseră platouri cu mititei și brânză de burduf.
„Mamă, avem o surpriză”, a spus Andrei. El ținea telecomanda proiectorului.
Pe ecran au apărut fotografii cu nunta noastră, cu copiii mici, cu vacanțe pe litoral la Vama Veche. Am zâmbit. Apoi a venit un filmuleț recent. Eram în pijama, căutând cheile prin poșetă și vorbind singură. Andrei pusese o muzică de comedie. Invitații au râs. A urmat o secvență în care adormeam pe canapea în fața televizorului, cu telecomanda pe piept. Comentariul scris pe ecran: „O doamnă care se pregătește de pensie”.
Radu m-a apucat de braț sub masă. „Nu e ok.”
„Lasă”, i-am răspuns. Încă speram la un final frumos.
Dar ultima înregistrare m-a lovit direct în piept. Stăteam pe pat în dormitor, după o ceartă cu Ioana, și plângeam. Ea îmi ceruse să stau cu băieții ei un weekend întreg, iar eu îi spusesem că sunt epuizată. Andrei filmase din hol, fără să știe nimeni. Pe video scria: „Când mama descoperă că lumea supraviețuiește fără ajutorul ei.”
Ioana a râs. Nimeni altcineva n-a râs.
M-am ridicat. „Opriți-l.”
Andrei a ridicat o mână. „Stai, mai e partea finală.”
„Pentru mine s-a terminat.”
Radu a scos cablul proiectorului. Am ieșit de pe terasă. Ioana a venit după mine în holul restaurantului.
„Mamă, te faci de râs.”
M-am întors. „Voi m-ați făcut de râs.”
„Era o glumă de familie.”
„O glumă de familie nu arată o femeie plângând fără acordul ei.”
Andrei a intrat și el. „Am lucrat săptămâni întregi la montajul ăsta. Ai putea să apreciezi efortul.”
„Am lucrat ani întregi pentru voi. Am vândut un teren lângă Râșnov ca să vă ajut cu avansurile la apartamente. Am stat cu copiii voștri când ați plecat în concedii. Am plătit rate care nu erau ale mele. Și nu v-am făcut niciodată să vă simțiți mici pentru că ați avut nevoie de mine.”
Ioana și-a încrucișat brațele. „Mereu scoți în față ce faci pentru noi.”
„Azi am spus-o în treizeci și șapte de ani de când sunt mamă.”
Petrecerea s-a terminat înainte de ora zece. Dimineața următoare, Andrei m-a sunat să-l întreb dacă pot sta cu copiii lui, pentru că avea bilete la un concert la Sala Polivalentă. Ioana m-a sunat și ea: avea nevoie de o hârtie la bancă și de o mie cinci sute de lei împrumut până la salariu. Niciunul n-a pomenit de videoclip.
Le-am scris un singur mesaj pe grupul de familie: „În următoarele săptămâni nu sunt disponibilă să vă rezolv problemele.”
Răspunsul a venit imediat. Ioana m-a acuzat că îi manipulez. Andrei a spus că îmi pedepsesc nepoții din cauza unei glume. Au venit la noi după-amiază și am țipat unul la altul vreo oră.
„Ce vrei să obții?”, a strigat Andrei.
„Să înțelegeți că a vă ajuta e o alegere, nu o obligație.”
„Suntem copiii tăi.”
„Tocmai de aceea așteptam respect.”
Au plecat cu ușa închisă.
Zilele următoare am simțit un gol. Am stat cu telefonul în mână de multe ori, gata să-i sun. Radu mi-a spus că a pune limite nu înseamnă a nu-ți iubi copiii. Am început să-mi ocup după-amiezile în care stăteam cu nepoții. M-am înscris la un curs de fotografie de stradă la Centrul Cultural Reduta, am reînceput să ies cu prietenele la plimbare prin Parcul Central și am rezervat o escapadă de trei nopți la Marea Neagră, la Vadu.
Două luni mai târziu, Ioana a venit singură. N-a adus copiii și n-a cerut nimic.
„Am văzut filmarea cu o prietenă”, mi-a spus. „Ea n-a râs. M-a întrebat dacă noi chiar credeam că e amuzant.”
Am rămas cu palmele pe cana de ceai. N-am spus nimic.
Ioana a pus un stick USB pe masa din bucătărie. „E singura copie rămasă. Le-am șters pe restul.”
„Nu poți șterge cum m-am simțit.”
„Știu.”
N-a adăugat nicio scuză.
După ce a plecat, am rămas în bucătărie. Pe stick scria cu markerul alb „Mama 60”. Am deschis dulapul, am scos dosarul cu actele băncii și am pus stick-ul lângă el.
La ora nouă, am intrat în agenția de pe Bulevardul Eroilor. Am cerut un formular de revocare a ordinului permanent de plată. Transferam o mie cinci sute de lei în contul Ioanei în fiecare zi de cinci ale lunii, pentru meditațiile la matematică ale lui David, băiatul cel mare. O făceam de trei ani, din banii mei de pensie și din chiria pe terenul rămas. Funcționara m-a întrebat dacă vreau să păstrez ordinul activ pentru o sumă mai mică.
„Nu. Îl anulați complet.”
A tastat, a tipărit confirmarea și mi-a dat-o. Pe hârtie scria: „Ordin de plată permanent revocat, începând cu data de întâi a lunii următoare. Beneficiar: Ioana Dăncilă. Sumă: 1.500 lei/lună.”
Am semnat. Am pliat foaia și am pus-o în geantă, lângă stick.
În seara următoare, Ioana m-a sunat. Era la magazin cu David. Mi-a spus că plata n-a intrat în cont.
„Am anulat transferul”, i-am spus.
S-a oprit. Am auzit prin telefon bipul casei de marcat.
„De ce?” Vocea ei era subțire.
„Pentru că de acum meditațiile lui David le plătești tu. Eu am plătit destul.”
N-a țipat. A închis telefonul fără un cuvânt.
Vineri dimineață, Ioana a apărut la poartă. N-am auzit soneria; am văzut-o prin geamul sufrageriei. Avea telefonul deschis pe aplicația băncii. Mi-a arătat ecranul: soldul contului era pe minus treizeci și doi de lei.
„Uite ce ai făcut”, a spus ea. „David are meditație luni și nu am de unde să plătesc.”
Am scos din buzunarul cardiganului foaia pliată de la bancă. „Am făcut doar ce ar fi trebuit să fac de mult. Tu ești mama lui, Ioana. Nu eu.”
A întins mâna după foaie. I-am dat-o. A citit-o, a scuturat capul și a plecat fără să mai spună nimic.
Am închis ușa și am rămas în hol. De pe cuier a căzut o eșarfă de-a lui David, pe care o uitasem acolo de luna trecută. Am ridicat-o, am împăturit-o și am pus-o pe etajeră, lângă chei. Poate o va lua. Poate nu.
