Am aflat despre cealaltă familie a lui Dan într-o dimineață de marți, acum unsprezece zile. Telefonul lui uitase să se blocheze pe masa din bucătărie, iar eu, căutând un cod de la termostat, am deschis un mesaj care n-ar fi trebuit să ajungă sub ochii mei. Un mesaj despre o ecografie, despre băiețelul care urma să vină pe lume, și despre cât de fericită e că i-a ieșit mutarea în oraș.
Dan era sub duș. Până să se întoarcă, am pus telefonul la loc, cu ecranul în jos, exact cum îl lăsase. Apoi am intrat în debara, am scos caserola cu friptura de miel de duminică și am început să feliez ceapă. Am plâns doar de la ceapă, asta mi-am spus. Trebuia doar să termin de făcut mâncarea.
În unele zile, corpul meu se mișca prin casă ca un autobuz cu traseu fix: piața Obor la șapte dimineața, rufele albastre și albe separate, facturile plătite la oficiul poștal de pe Strada Lungă, tarhonul de pe balcon udat în fiecare seară după ce apunea soarele. Exact unsprezece zile am funcționat așa. Fără lacrimi, fără certuri, fără ultimatumuri. Doar cu o singură diferență: la ora opt și jumătate, când Dan își bea cafeaua turcească și se uita pe telefon, mă retrăgeam în dormitor și număram crăpăturile din tavan. Șaptesprezece. Erau șaptesprezece și niciuna nu se mărise în ultimii treizeci și doi de ani.
Nu sunt o femeie slabă. Am șaptezeci și patru de ani, o pensie de 3.850 de lei și două plăci de titan în coloană, după o căzătură pe gheață din iarna lui 2019. Am născut o singură dată, dar am crescut trei copii: pe fiica mea Ioana, pe Toma, fiul surorii mele din Deva, și pe micuțul Cezar, băiatul unei vecine care m-a rugat să-l iau în brațe ca să adoarmă și nu l-a mai cerut până l-au mutat cu serviciul la Timișoara. Am învățat să dorm cu o mână pe fruntea unui copil bolnav și cu cealaltă pe ligheanul de apă rece. N-am avut timp să cred în prostii de genul „o să fie bine” doar pentru că îți dorești tu asta.
Singura mea slăbiciune era liniștea. Acea liniște de seară, când închideai ușa de la intrare și auzeai doar frigiderul murmurând, iar orașul se retrăgea dincolo de fereastră ca o rudă înțeleaptă. Pentru liniștea asta am tăcut de multe ori. Pentru liniștea asta am iertat întârzierile, banii lipsă, scrumul din chiuvetă, excursiile lui „cu băieții” la munte, deși știam că la munte nu zăpada lipsea, ci cheful lui de a sta în casă cu mine.
Fata de douăzeci și patru de ani a sunat la ușă în jurul orei unsprezece, când udasem deja mușcatele și mă pregăteam să mut în sufragerie un fotoliu care nu mai fusese mutat de la moartea mamei. Afară ploua cu o mâzgă de octombrie, iar la geam se lipea mirosul de frunze ude și de fum de la blocul alăturat. Am deschis. Era înaltă, cu părul prins în clame aurii, cu o geacă subțire de fâș, nici măcar un cojoc, nici măcar o eșarfă, deși vântul mușca din balustrada scării. Burta i se vedea mare, aproape de termen. Ținea în mână o poșetă verde, de mușama, din acelea care se vând la tarabele din Centrul Vechi.
— Dumneavoastră sunteți doamna Aura? m-a întrebat, fără să dea bună ziua. Am auzit că ați vinde apartamentul.
Am rămas cu mâna pe clanță. Valul de aer rece a intrat în casă și a ridicat colțul preșului din hol. Am vrut s-o scot pe palier, s-o trimit la naiba, dar mi-am dat seama în acea fracțiune de secundă că palierul avea urechi. Ușa apartamentului șapte era crăpată cât un deget, iar doamna Maricica, care trăia acolo cu papagalul ei, asculta orice discuție care începea după ora zece dimineața. Așa că am tras ușa mai larg și am făcut un pas în spate. Nu din politețe, ci din plictiseala mea de a deveni subiect de scară de bloc.
Am lăsat-o să intre. A intrat cu pași mari, cu ticăit de tocuri cubaneze pe gresia mea galbenă, și s-a învârtit o dată prin hol ca un inspector de asigurări. Apoi s-a oprit în fața oglinzii cu ramă de alamă, cea adusă de tata de la Medgidia. S-a privit. Și-a aranjat șuvița de păr după ureche.
— Mă numesc Teodora. Dan v-a anunțat, nu? Că vin? Ea e aici.
M-am rugat în gând să nu-i spună. Mi-am scos șorțul și l-am agățat în cui. Mâinile mele începuseră să caute ceva de făcut, așa cum fac mâinile mele când nu știu încotro s-o apuc. Am luat o cană de pe etajeră și am dus-o la bucătărie.
Teodora a venit după mine. A deschis robinetul de la chiuvetă, și-a udat vârfurile degetelor, ca și cum s-ar fi atins de apă doar ca să verifice dacă e rece. Apoi și-a scuturat mâinile deasupra scurgerii. Nu mi-a cerut niciodată voie să folosească chiuveta. Pur și simplu a făcut-o, cum faci în casa mamei tale, unde lucrurile nu se cer, se iau.
— Dan zicea că apartamentul are trei camere. Dar pe planșeul de la intrare nu scrie. El zicea că vreți să-l dați pe vreo șapte sute de mii?
Am văzut atunci o pată mică de noroi pe gresie, desprinsă de pe talpa botinei ei. O pată micuță, ca o monedă. Sau ca o bătaie de aripă. Am simțit cum mi se ridică tensiunea ca un nivel de apă în mine, trecând de la glezne la genunchi, dar am rămas cu cana în mână, frecând absentă toarta cu degetul mare.
— Nu vând apartamentul, i-am răspuns.
Teodora a râs scurt. Un râs de fată care a învățat să pară mai mare decât e.
— Ba da, doamnă. Vreți să-l vindeți. Doar că nu știți încă. Când se naște copilul, nu mai aveți unde sta. Adică… el vrea să rămâneți dumneavoastră în apartament, dar asta nu se poate, nu? O să plângeți, o să-l sunați, o să-i stricați viața. Mai bine plecați de bunăvoie. Aveți rude la Timișoara, nu? Așa zicea Dan. Că ați putea sta la sora dumneavoastră.
Am pus cana jos. Am vrut să răspund, dar m-am uitat la burta ei. Sub geaca de fâș, copilul se mișca. Era un lucru viu acolo, un străin mic care nu greșea cu nimic, dar a cărui mamă stătea în bucătăria mea și-mi împărțea casa ca pe o moștenire. Și atunci, pentru o secundă, mi-a părut rău de ea. Nu pentru că meritase, ci pentru că era exact la vârsta fiicei mele când a plecat prima oară să locuiască în chirie cu un băiat fără carte de muncă. Apoi mi-a trecut.
— Dan ți-a spus, cumva, și cât plătesc pe întreținere? am întrebat-o.
Teodora a clipit. Probabil se așteptase la o bătrână care să-și frângă mâinile. La o fată bătrână care să o roage să-l lase pe omul ei.
— Patru sute optzeci și șapte de lei, am continuat. Iarna, încălzirea e pe contorul comun. Nu poți să faci focul. Se plătește după câte camere ai. Apartamentul e întabulat pe numele meu. Dar facturile, vezi, alea nu se plătesc cu vorbe frumoase. El are datorii, știu. Îi văd numele pe hârtiile care vin de la Primărie.
S-a așezat greu pe scaun, cu o mână sub burtă. A scos din poșeta verde un pachet de șervețele umede. A scos unul, și-a șters vârfurile degetelor, apoi a început să-l mototolească. Nu plângea. Era doar nesigură. E uimitor cât de repede iese nesiguranța la suprafață la oamenii care au vorbit mult timp de sus.
— Dan n-o să permită să rămâneți în casă cu tot apartamentul, a zis ea. O să vină el. O să vorbiți. Vedeți, eu nu vreau să vă scot pe drumuri. Dar un copil are nevoie de spațiu. Aici, camera mică ar fi perfectă pentru pătuț. Iar dumneavoastră ați putea să stați la Câmpina. E liniște acolo. Aer curat. V-aș trimite pe cineva să vă ajute cu bagajele.
Am tăcut. M-am dus la fereastră. Am privit blocul de vizavi și antena parabolică pe care stăteau trei ciori. Afară, în curtea școlii, un copil țipa la un altul. Nu auzeam ce spunea. Auzeam doar că țipătul lui avea ritm de ploaie.
M-am întors spre masă. Am deschis dulapul de lângă cuptor, acolo unde țineam borcanele cu mirodenii, foaia de copt și o casetă de metal cu calendare vechi. Am scos caseta. Teodora se uită la mine fără să înțeleagă. Am pus caseta pe masă și am deschis-o. Înăuntru erau douăzeci și unu de mii de lei. În bancnote vechi, mototolite, legate cu sfoară de la florărie.
Teodora a văzut banii. I s-au aprins ochii ca unui copil în fața vitrinei cu turtă dulce. A uitat de spațiu, de apartament, de Câmpina. S-a întins ușor spre mine, dar nu era decât un gest de curiozitate. Un gest de fată care crede că banii din caseta unui om bătrân n-au cum să fie miluiți.
— Ăștia sunt banii mei de înmormântare, i-am spus cu o voce joasă, aproape tandră. Iar de două săptămâni mă gândeam să-i fac cadou fiicei mele. Pentru că Ioana a rămas fără serviciu. Și pentru că un copil, oricât de părăsit, nu se lasă niciodată crescut de o străină.
Am închis caseta. Am pus-o la loc, în dulap. Teodora a rămas cu mâna suspendată deasupra mesei, ca și cum ar fi vrut să apuce ceva ce deja dispăruse.
— Dan ți-a spus că apartamentul ăsta n-a fost niciodată al lui? am întrebat-o, așezându-mă pe scaunul din fața ei. E pe numele meu, dar cu o condiție. Singura mea datorie față de apartamentul ăsta e să nu-l vând. E moștenire de la tata. Tata m-a pus pe patul lui de moarte să jur că n-o să-l dau pe nimic. Că o să-l las doar Ioanei. El nu știa de Dan. El nu l-a apucat.
Teodora și-a retras mâna. A pus-o pe burtă.
— Și ce-mi spune mie treaba asta? a murmurat.
— Îți spun că bărbatul cu care dormi nu are niciun drept asupra a ce e în apartamentul ăsta. Nici pe patul pe care dormi, nici pe faianța din baie, nici pe banii din casetă. Nu are nici pe datoria mea. Dar are un nume scris pe o execuție silită, pentru că a garantat cu el un credit la o firmă de transport care a dat faliment acum două luni. A pierdut un Mercedes Vito din 2017, dar datoria e mai mare. Trei sute optzeci de mii de lei. Știi cum se vede o datorie de trei sute optzeci de mii de lei pe hârtia de la executor? Îți spun eu: se vede ca o pată de ulei pe pantalonul alb de duminică. Nu se mai spală.
Teodora a devenit brusc palidă. A început să-și roagă degetele, să se uite pe fereastră, la pereți, la mine, apoi înapoi la poșeta verde. A scos un telefon, dar nu l-a deblocat. L-a ținut în palmă ca pe o piatră.
— Dar el mi-a spus că apartamentul e aproape vândut. Că doar mai așteaptă actele. Că luna viitoare ne mutăm.
— Lună viitoare el are termen la executare. Nu ți-a dat niciun mesaj azi, nu? Niciun mesaj despre chei. Niciun telefon. Stai jos.
Se ridicase pe jumătate. Am ridicat mâna. Nu ca s-o ameninț, ci ca să-i arăt spre scaun. S-a așezat la loc, ca o păpușă de cârpă. Ochii ei se umpluseră de o tristețe subțire, de copil care a pierdut primul joc de-a viața.
— El nu mai vine acasă de două săptămâni, i-am spus încet. De două săptămâni doarme la sora lui, în Militari. Dar nu ți-a spus, pentru că sora lui l-a dat afară ieri. Acum doarme într-o cameră din Rahova, pe care a închiriat-o pe numele meu. Ieri i-am blocat cardul. Azi dimineață i-am schimbat yala. Și acum, când o să vină aici, o să găsească ușa închisă.
Teodora a izbucnit în plâns. Fără suspine, fără țipete. Doar lacrimi care i-au curs pe obraji, sub fard, sub rimel, până la bărbie. Se uita la mine ca la o femeie care avea să-i explodeze lumea, iar eu nu făceam nimic ca s-o salvez.
— Dar eu nu am unde să mă duc, a spus ea, cu vocea subțiată. Am lăsat camera mea din Piatra Neamț la o mătușă. Am venit aici pentru el. Am crezut că o să fiu liniștită. Că n-o să mai stau cu frică.
M-am ridicat. Am luat de pe raft un pahar. Am turnat apă de la robinet. I l-am întins. Nu l-a luat. L-am pus pe masă.
— Nu mă interesează ce-ai crezut tu, i-am răspuns. Nu mă interesează nici dacă ai 23 sau 30 de ani. Mă interesează doar că mi-ai intrat în casă ca într-un han. Și că, pentru o clipă, am simțit că mi-ai luat și aerul. Dar nu-mi mai trebuie. Nici mie, nici apartamentului.
Mi-am scos șorțul din cui. L-am împăturit de două ori și l-am pus în sertar. Am luat de pe biroul din hol un plic galben, un dosar albastru și o cheie de rezervă de la ușa de la intrare. Le-am pus pe masă, lângă paharul cu apă.
— Plânge cât vrei, i-am zis. Dar când pleci, stinge lumina.
Am ieșit din bucătărie. Am luat geaca de pe cuier și am coborât scările. Afară mirosea a fum și a gutui. Am mers până la chioșcul de ziare. Am cumpărat un ziar pe care nu l-am citit niciodată. M-am așezat pe banca de lângă fântână și am privit mașina lui Dan venind de pe bulevard. L-am văzut cum parchează strâmb lângă tomberon. Cum aleargă spre intrarea blocului, cu gulerul ridicat. Nu m-a văzut.
A urcat scările. Am așteptat. Am numărat până la treizeci și patru. Apoi am văzut luminile aprinzându-se la etajul patru. Ferestrele de la bucătărie au devenit brusc galbene. Am văzut silueta lui Dan trecând prin dreptul ferestrei, apoi încetând să se miște. Am văzut pe sticla aburită o mână care se sprijinea de geam. Nu era mâna mea.
M-am scuturat de ziarul ud. Am plecat spre casa de schimb valutar. Am schimbat două sute de lei în euro. Am pus banii în buzunarul interior al gecii. M-am oprit în fața unei agenții imobiliare. M-am uitat câteva secunde pe vitrine. La poze cu apartamente în Militari, la un studio la parter, la o cameră de cămin transformată în garsonieră. Apoi am sunat-o pe Ioana.
— Eu azi mi-am schimbat yala, i-am spus. Vino cu cheia ta. O să vorbim despre cum facem drum fără să trecem peste nimeni.
Am închis. Am luat înghețată din benzinărie. Pe drum, mi-am amintit de frasinul din curtea spitalului unde lucram ca soră medicală. În fiecare iarnă, cineva din curte lega crengile mari cu sfoară, ca să nu se rupă sub zăpadă. Anul meu de pensionare, sfoara a cedat la o ramură, iar ramura a căzut peste o mașină parcată. Nu peste un om, peste o mașină. Atunci am înțeles ceva ce mi s-a întors în minte astăzi: copacii nu mor când îngheață. Mor când crezi că nu mai au nevoie de nimeni.
Am ajuns acasă după lăsarea întunericului. Ușa de la intrare era întredeschisă. Înăuntru, luminile ardeau toate, ca la o nuntă. Dan stătea pe taburetul din bucătărie, cu capul în mâini. Teodora nu mai era. Pe masă, lângă plicul galben, paharul cu apă era gol. Și în castronul cu zahăr, Teodora își ștersese rimelul: pe fundul castronului, un șervețel ud, făcut ghemotoc, ca un trandafir murdar.
Dan a ridicat capul când am intrat.
— Ai înnebunit, Aura? Ți-ai schimbat încuietoarea ca o hoață. A chemat-o pe aia aici. Ai lăsat-o să plece în strada.
M-am apropiat de masă. Am pus ziarul lângă castron. Am privit șervețelul mototolit. Apoi am băgat mâna în buzunarul interior al gecii. Am scos plicul cu euro.
— Nu simți mirosul de gutui? l-am întrebat.
El a rămas cu gura întredeschisă. Nu înțelegea. Nu înțelesese nimic din ultimii treizeci și doi de ani, ca un câine care nu știe de ce stăpânul i-a mutat lesa în alt loc.
— Eu am cumpărat apartamentul ăsta cu banii de la mama, am spus. Nu l-ai văzut niciodată ca pe al meu. L-ai văzut ca pe o cameră de odihnă. Te-ai odihnit mult timp. Acum te du la casa de marcat și plătește-ți noaptea.
Am scos din sertar un dosar de plastic. L-am pus pe masă. Dan a deschis. Înăuntru, copiile de la executor. A citit trei secunde. Apoi a dat să se ridice.
— Stai jos, i-am spus. Nu mai e nimeni care să-ți semneze vreun act.
A rămas în picioare. S-a uitat la mine ca la o străină. M-am uitat la el ca la un om pe care îl cunoscusem prea bine ca să-l mai pot ierta.
A doua zi dimineață, am chemat un lăcătuș să monteze o a doua încuietoare. Când a plecat, am scos din baie toate lucrurile lui Dan: periuța de dinți, aparatul de ras, crema pe care i-o cumpăram din farmacia de la colț. Le-am pus într-o pungă de la Profi. Am făcut apoi ceva ce nu mai făcusem de la moartea mamei mele: am fost la cimitir, la groapa tatei. I-am pus pe cruce o crenguță de frasin. Am stat pe bancă până când un câine al nimănui s-a apropiat să mă miroasă. Nu i-am dat nimic. Dar i-am ținut capul între mâini până când a plecat.
Seara, am luat plicul galben de pe masă. L-am pus în cutia de metal, lângă calendarele vechi. Am scos din casetă o bancnotă de douăzeci de lei și am pus-o în buzunar. L-am sunat pe Toma să-l întreb dacă mai are nevoie de o mână de bani pentru chiria din Timișoara. Mi-a spus că nu. M-a întrebat ce fac. I-am spus că mă gândesc.
Și mă gândeam, într-adevăr, la fata cu burta mare și poșeta verde. La copilul care se mișca sub geaca subțire. La părul ei prins în clame aurii, la degetele ei umede de la robinetul din bucătărie. Nu puteam s-o ajut. Nu trebuia s-o ajut. Dar când am închis telefonul, am luat o foaie de hârtie și am notat în colț o sumă: două mii de lei. Nu pentru ea. Pentru o fundație care ține case de noapte pentru femei însărcinate. Am pus foaia în cutia de metal, sub calendarele vechi.
Dimineața, Ioana a venit cu cheia. Am stat amândouă pe balcon, cu cești de ceai cu coacăze. Ea a văzut pata de noroi de pe gresie. S-a dus să ia mopul, dar am oprit-o.
— Las-o, i-am spus. Dimineața, când o fi vrevea, o să sting.
Și am rămas amândouă pe balcon, cu ochii la frasinul din curtea școlii, cu mâinile pe cești, auzind cum ploaia se urca pe paginile ziarului ud, ca o femeie care își numără, încă o dată, banii de înmormântare.
