Sâmbătă seara, la șapte și jumătate, am așezat cele opt seturi de tacâmuri pe masa lungă de lângă fereastră. Ploua mărunt afară, iar strada Republicii era goală — în noiembrie, Brașovul se retrage în case devreme. Din bucătărie venea miros de sarmale și de vin fiert cu scorțișoară. Am aliniat furculițele la stânga, cuțitele la dreapta, exact cum mă învățase bunica mea acum treizeci și trei de ani, când spălam pahare în restaurantul ei din Râșnov. Ea zicea că o masă aranjată corect arată respect pentru cel care se așază la ea.
Doamna Maria făcuse rezervarea cu două săptămâni înainte. Venise într-o joi după-amiază, când sala era aproape goală și eu ștergeam paharele cu un ștergar din bumbac. Purta un palton gri, iar pe cap avea o basma de lână neagră — din alea pe care le mai porți doar dacă ai trecut de șaptezeci. A intrat, a întrebat dacă suntem deschiși, apoi a venit la bar.
„Aș vrea să rezerv o masă pentru opt persoane. Sâmbătă, la șapte seara."
Am deschis registrul. „Cu plăcere. Pentru ce ocazie?"
„Ziua mea de naștere. Împlinesc șaptezeci și patru."
De obicei, oamenii care își serbează ziua nu spun vârsta. Pe ea nu o interesa. A cerut masa lungă, lângă fereastră, ca să încapă și nepoții. A întrebat dacă avem pește, miel și cheesecake. Am notat totul. A stat puțin, apoi a adăugat: „Nu vreau cadouri. Vreau doar să fim toți împreună."
Nu am spus nimic. Am notat. Ea a plecat, iar eu am rămas cu registrul deschis și cu un gând care nu-mi dădea pace — aveam și eu o mamă de aceeași vârstă, singură în apartamentul din Târgu Mureș, și o sunam o dată pe săptămână, duminica, între prânz și cafea.
În ziua rezervării, am pregătit masa exact așa cum ceruse. Fețe de masă albe, scaune înalte pentru copii, un buchet de flori cumpărat dimineața din piața de la Sfat. La șapte și jumătate, nimeni nu venise. La opt fără cinci, ușa s-a deschis.
Era doamna Maria. Singură. Purta o bluză verde — am observat-o pentru că contrasta cu paltonul gri — și cercei aurii care păreau vechi, poate moșteniți de la cineva. S-a oprit în prag. A privit masa lungă, cu cele opt seturi de tacâmuri. A stat așa vreo zece secunde, cu paltonul ud pe umeri. Apoi s-a apropiat de bar.
„Trebuie să anulez rezervarea", a spus. Vocea ei era calmă, dar degetele au început să bată un ritm pe tejghea. „Nu mai vine nimeni."
Am vrut să o întreb. Nu am făcut-o. Am luat registrul, am găsit rezervarea. „Sigur?", am întrebat. „Pot să țin masa până la nouă."
„Nu. Nu e nevoie."
Am anulat. Ea nu a plecat. A rămas lângă tejghea, cu paltonul încă pe ea. Apoi a spus: „Aveți o masă mică, lângă bucătărie? Pentru una singură."
Am condus-o la o masă mică, lângă perete. Am adus un singur set de tacâmuri. Am dat drumul la radio — la un post local, cânta ceva vechi, o melodie pe care bunica mea o știa pe dinafară. Ea s-a uitat la meniu, l-a pus jos. „O omletă. Și un pahar de vin roșu."
Am dus comanda la bucătărie. Când m-am întors, doamna Maria scria ceva pe un șervețel. L-a împăturit de două ori și l-a pus în poșetă, sub catarama de metal. Am adus omleta și vinul. Ea a mâncat fără grabă. Telefonul a sunat o singură dată; a răspuns, a vorbit puțin, a închis fără nicio expresie pe față. A terminat omleta până la ultima bucățică, apoi a cerut nota.
Când a plătit — 34 de lei pentru omletă, 12 pentru vin — i-am urat seară bună. „Mulțumesc", a spus. „A fost o cină liniștită."
A ieșit. Afară ploaia se oprise, dar vântul sufla dinspre Tâmpa. Am văzut-o prin geam cum și-a ridicat gulerul paltonului și a luat-o pe strada Republicii, spre casă.
Mai târziu, am aflat de la vecina de alături — care venea des la restaurant — că doamna Maria avea trei copii. Fiica la București, un băiat la Cluj-Napoca, altul în Săcele, la o jumătate de oră de Brașov. Toți trei avuseseră motive întemeiate să nu vină. Un spectacol, un drum prea lung, un meci important. „Toți au sunat în ziua aia", mi-a spus vecina. „Dar niciunul nu a venit."
Nu am comentat. Am spălat paharele și am închis restaurantul.
Au trecut trei săptămâni. Într-o seară de la mijlocul lui decembrie, doamna Maria a intrat din nou. De data asta nu purta paltonul gri, ci o geacă roșie. Părea mai înaltă, mai dreaptă. A venit la bar și a pus pe tejghea un bilet de tren.
„Am venit să îmi iau la revedere", a spus. „Plec la sora mea, la Sibiu. Două săptămâni. Am cumpărat biletul ieri. A costat 87 de lei."
A râs. „87 de lei. Atât a costat să mă hotărăsc."
Nu am înțeles imediat. Apoi mi-a povestit. Că fiica ei o sunase să o întrebe dacă poate sta cu nepoții câteva zile, că avea o deplasare. Că băiatul din Săcele avea nevoie de cineva să îl ducă pe nepot la dentist. Că, de data asta, le-a spus: „Nu pot. Am planuri."
„Și ce au spus?", am întrebat.
„Au fost surprinși. Mai ales fiica mea. Mi-a spus: «Dar tu ne ajuți mereu în decembrie.» Exact atunci am cumpărat biletul."
Nu am mai întrebat nimic. Am încălzit un ceai și i l-am pus pe tejghea. „E din partea casei", am spus.
A băut ceaiul cu mâinile strânse în jurul ceștii, cum fac oamenii când afară e frig. Apoi a plecat spre gara Brașov. Pe drum, s-a oprit să mângâie o pisică vagaboandă care se adăpostea sub o bancă. „Și tu ești singură, nu?", i-a spus. Eu am rămas în prag, cu ștergarul în mână.
Două săptămâni mai târziu, într-o seară, am văzut-o intrând cu o femeie mai tânără. Sora ei, mi-am dat seama după cât semănau la privire. Râdeau. Doamna Maria purta o fustă nouă, dintr-un material strălucitor, cumpărată probabil la Sibiu. S-au așezat la masa lungă de lângă fereastră — aceeași pe care o rezervase pentru opt, cu o lună în urmă.
Am adus un meniu pentru două. Nu am apucat să-l pun pe masă. Ușa s-a deschis din nou. Au intrat trei persoane: o femeie și doi bărbați, cu doi copii după ei, unul cărând un tort cu ambele mâini, cu grijă să nu se încline.
Fiica a vorbit prima. „Mamă, am organizat o masă pentru tine. Aici. Am vrut să ne revanșăm."
Doamna Maria s-a ridicat. I-a îmbrățișat pe fiecare, unul câte unul, fără grabă, ținând-o pe urmă pe cea mai mică de nepoată de umeri, ca să se uite bine la ea.
Am strâns meniul pentru două și am adus în locul lui opt.
„Opt?", a întrebat fiica, numărându-i din priviri.
„Așa a fost rezervarea", am spus.
Doamna Maria s-a uitat la mine și a zâmbit, dar nu a spus nimic. S-a așezat la capătul mesei, cu sora în dreapta și nepoții în față, și a lăsat-o pe cea mică să taie prima felie din tort, deși se vedea de la o poștă că nu se pricepea deloc.
