Ploua peste Brașov fără oprire de două zile. La poarta cimitirului din Cetate, o femeie în basma vindea crizanteme albe cu șapte lei firul, iar un câine jigărit cu o funie ruptă de gât bea apă dintr-o băltoacă de lângă gard. Am pus două pietre pe mormântul gemenilor, așa cum făcea bunicul meu. Pământul era moale, iar pe lespedea lui Tudor am găsit o amprentă mică — cinci degete de copil, conturate în noroi. Am crezut că mi s-a părut. Dar amprenta era proaspătă, de dimineață.
Mă numesc Andrei Marin și de șase luni nu mai puteam dormi într-un pat normal. Dormeam pe canapeaua din birou, între fișierele firmei „Marin Medical”. De când mi-au spus că băieții mei de opt ani, Luca și Tudor, au murit într-un incendiu la sanatoriul privat din Valea Prahovei, viața mea se oprise. Trupurile nu mi le-au arătat niciodată. Ancheta a spus că nu se putea face identificare. Am semnat actele prin ceață, iar sora mea, Corina, a preluat firma.
Stăteam lângă pietrele lor când am auzit pași în spate. Un băiat de vreo doisprezece ani, cu o geacă prea mare, ud leoarcă. Mi-a vorbit direct.
— Domnu’ Marin, copiii dumneavoastră nu-s în gropile astea.
Am rămas cu palma pe piatra rece. Nu puteam articula nimic.
— I-am văzut acum trei săptămâni.
Băiatul a făcut un pas înapoi când m-am ridicat prea brusc. Noroiul mi-a alunecat sub talpă.
— Unde?
— Într-o pensiune părăsită dincolo de Râșnov. Unul avea un braț bandajat. Celălalt striga după dumneavoastră, domnu’ Marin. Striga „Tata!”, în fiecare seară.
Simțeam cum îmi pulsează tâmpla. Am vrut să-l apuc de geacă, dar s-a ferit. Atunci a scos din buzunar o figurină de lemn: un cal ciobit, cu o crăpătură pe burtă. O făcusem eu pentru ziua lui Luca, la șapte ani. O lipisem împreună, cu rășină, într-o noapte când era febră. O cunoșteam mai bine decât propriul permis de conducere.
— Cine ți-a dat-o?
— Băiatul cu brațul bandajat.
Am închis ochii. Ploaia îmi curgea pe guler. Când i-am deschis, băiatul se uita în jos, spre poarta cimitirului. Acolo, lângă Dacia albă a Corinei, stătea sora mea. Tocmai coborâse și verifica ceva pe telefon. La gât purta lănțișorul de aur cu un pandantiv oval.
Băiatul a zis printre dinți:
— Să nu chemați poliția. Oamenii care îi păzesc au pe cineva și în secție.
A arătat cu capul spre sora mea, nu spre mașină.
— Femeia cu pandantivul ăla i-a plătit ca să-i țină ascunși.
Am simțit un fior rece, dar nu am spus nimic. Am luat-o spre poartă, băiatul mergea lipit de gard. Când am ajuns lângă mașină, Corina a ridicat capul și a zâmbit. Un zâmbet de circumstanță, strâns.
— Andrei, ai stat destul. Hai acasă.
Am întins mâna spre pandantiv. Ea a dat un pas înapoi. Am apucat lanțul, iar el s-a rupt. Pandantivul a căzut pe caldarâm, s-a deschis. Înăuntru nu era poza mea, nici a mamei noastre. Erau două nume gravate cu litere mici: Luca și Tudor. Sub ele, o dată — ziua în care băieții împliniseră doi ani. Am ridicat pandantivul din băltoacă. Era cald de la pielea ei.
Corina s-a făcut albă, dar n-a spus nimic. S-a suit în mașină, a demarat și a lăsat în urmă un val de noroi. Am rămas cu băiatul lângă poartă. El mi-a întins o fotografie jerpelită, făcută cu telefonul. Pe imagine erau amândoi copiii, slabi, speriați, dar vii. În spatele lor, o femeie în halat medical ținea în mână un document cu antet. Pe el se vedea semnătura soției mele, Ema. Semnătura pe care o cunoșteam de pe ultima rețetă scrisă înainte de accident.
— Unde e pensiunea?
Băiatul a urcat în mașina mea fără să fie invitat. Am condus în direcția Râșnov, în timp ce el îmi dădea indicații pe un ton atât de calm, de parcă am fi făcut traseul de o sută de ori. Ploaia lovea parbrizul ca grindina. Radio România transmitea avertizări de furtuni; am dat volumul aproape de zero. Pe drum, i-am dat băiatului un colț de pâine cu salam. El a mușcat din el, apoi a rămas cu sandvișul pe genunchi și s-a uitat pe geam. Nu dormise de zile.
Pensiunea stătea la capătul unui drum forestier, cu acoperișul prăbușit pe jumătate. Fără lumină. Doar un generator murmura undeva în spate. Am lăsat mașina mai jos, am mers pe jos. Băiatul cunoștea o intrare pe la subsol, pe unde se băga când aducea mâncare. Am coborât treptele de beton; la ultimul nivel de jos, o ușă de tablă era încuiată cu un lanț ruginit. Băiatul a scos o cheie dintr-o gaură din perete. A descuiat.
Înăuntru, doi copii stăteau pe o saltea într-un colț. Unul dormea; celălalt avea brațul drept bandajat murdar. Când m-a văzut, a dat să țipe, dar i-am pus degetul pe buze. S-a ridicat, s-a uitat la mine ca la o nălucă. Apoi l-a zgâlțâit pe fratele său.
— Tata.
Cuvântul a rămas acolo, în aerul rece. L-am luat în brațe pe cel treaz; era ușor ca o pasăre. Pe spatele lui am simțit o cicatrice lungă, nouă. Nu am plâns. Am făcut doar un calcul: cu asta o să răspundă.
Am ieșit afară. Un bărbat cu lanterna a apărut din spatele unui container ruginit. Băiatul mi-a zis pe un ton abia auzit: „Ăsta-i paznicul de noapte”. Omul a ridicat lanterna, dar nu a apucat să spună nimic; am luat o bucată de țeavă de lângă scară și l-am lovit peste genunchi. A căzut în noroi, înjurând. Băiatul i-a luat telefonul din buzunar și l-a aruncat în tufișuri. Am urcat copiii în mașină, am demarat fără să sting farurile. În retrovizor, paznicul se târa spre pensiune.
Am sunat la poliție abia după ce am trecut de Râșnov. Le-am dat adresa, am zis că e un bărbat rănit. Nu am dat numele meu. Patruzeci de minute mai târziu, în parcarea unui spital din Brașov, medicii au confirmat că băieții sunt deshidratați, dar în viață. Medicul de gardă a întrebat dacă au nevoie de consilier. Am spus: „Mai întâi un notar”.
Dimineața următoare, am intrat în sediul firmei „Marin Medical” de pe strada Mureșenilor. Băiatul, David, rămăsese în sala de așteptare, cu o pungă de covrigi. În biroul de la etajul doi, Corina tocmai se certa cu contabila. Când m-a văzut, a ridicat capul. Am scos din geantă un dosar albastru.
— Am semnat astăzi transferul a șaizeci la sută din acțiuni către Fundația Speranța pentru Copii. Restul de patruzeci la sută merge la Luca și Tudor. Acțiunile sunt evaluate la șaptesprezece milioane trei sute de mii de lei.
Am deschis dosarul la prima pagină și i l-am pus pe birou.
— Tu nu mai ești administrator.
Corina a râs. Un râs care s-a spart la jumătate. A luat dosarul, a întors paginile. Căuta o hibă. Pe ultima pagină, semnătura mea era deja uscată, iar ștampila notarului, clară.
— Copiii sunt în mașina de jos, cu un polițist. Îi așteaptă și domnul David, cel care ți-a văzut pandantivul de la poarta cimitirului.
Corina s-a întors spre fereastră, apoi spre mine. A vrut să rupă dosarul, dar i-am pus palma peste foaie. Nu pot să spun că nu simțeam nimic, dar nu mai era ură. Era doar o oboseală mare, ca după o noapte nedormită.
— Ai plătit pentru șase luni de minciuni cu șaizeci la sută din ceea ce ți-ai dorit.
Am tras spre mine dosarul.
— Și cu două nume gravate într-un pandantiv.
Corina s-a uitat la mine. Nu am mai zis nimic. Am ieșit pe ușă, am trecut pe lângă David, i-am dat o cheie. Cheia unei camere rezervate pentru el la internatul din Brașov, plătită pe un an întreg din banii pe care urma să-i primească de la fundație.
La ieșirea din clădire, am simțit miros de covrigi și ploaie. De sus, de la fereastra biroului, Corina urmărea cum doi copii cu rucsacuri în spate urcau într-o mașină cu un polițist. Lângă ei, un băiat de doisprezece ani ronțăia un covrig.
