Primăvara asta s-a încăpățânat să fie uscată pe dealurile Măcinului, iarba abia răsărea printre pietre, iar ciulinii de anul trecut trosneau sub bocanci. Aveam patruzeci și șapte de ani, șaptezeci și trei de oi și un ceas de mână moștenit de la tata, care rămăsese în urmă cu zece minute — așa că nu pot spune sigur cât era ceasul când am zărit-o. Undeva pe la trei după-amiaza, cred, fiindcă umbra pietrelor era încă scurtă.
Îmi adusesem turma pe coasta dinspre Valea Adâncă, locul pe care sătenii îl ocolesc de zeci de ani, de când bunicul meu jura că acolo, sub o lespede înclinată, e un cuib de vipere cu corn. Nu l-am crezut niciodată pe deplin, dar nici nu m-am apropiat vreodată la mai puțin de zece metri de tufa aceea de mărăcini. Stăteam sprijinit în bâtă, numărând oile din obișnuință — șaizeci și opt, șaizeci și nouă — când am văzut-o pe femeie. Nu se potrivea deloc pe acolo. Pantaloni de oraș, o bluză deschisă la culoare, părul strâns sub o eșarfă mov. Probabil o turistă rătăcită de pe traseul marcat, m-am gândit, și abia atunci am observat unde se oprise: exact lângă tufa aia.
— Doamnă! am strigat, și vocea mi-a ieșit mai aspră decât voiam. Depărtați-vă de acolo!
Nu m-a auzit, ori s-a făcut că nu m-aude. S-a lăsat pe vine și a întins mâna spre mărăcini. Am lăsat bâta jos și am pornit spre ea, cu inima bătându-mi în gât — nu de frică pentru mine, ci pentru ea, fiindcă bunicul spusese limpede: cuib de vipere.
— Nu vă apropiați! am strigat din nou, mai tare, și am simțit cum îmi crapă vocea. Acolo poate fi viperă, doamnă, ați înnebunit?
S-a întors spre mine o clipă, exact atât cât să-mi arunce o privire iritată, și a continuat să desfacă crengile.
— E prins, a zis. Nu pot să plec așa.
Am ajuns lângă ea gâfâind, la vreo trei pași, și abia atunci am văzut ce se zbătea în mărăcini: un șarpe mare, aproape alb, cu pielea irizată sub soarele de amiază, încurcat până la gât în spini uscați. Nu semăna cu vipera cu corn din poveștile bunicului — cap mai rotunjit, fără triunghiul acela periculos — dar în clipa aia n-aveam de unde să fiu sigur, iar mâinile ei erau la doi centimetri de colții lui.
— Doamnă, lăsați bățul meu să-l scoată, nu mâna! am zis și am întins ciomagul.
— O să-l rănesc cu bățul. Așa e mai bine.
N-am mai apucat să mă cert cu ea. Șarpele s-a smucit brusc, capul i-a țâșnit înainte, la câțiva centimetri de degetele ei, și eu am făcut un pas, gata s-o trag înapoi de braț. Ea nu s-a clintit. A rămas acolo, cu respirația tăiată, și a continuat să desprindă coada din spini, apoi mijlocul corpului, mișcare cu mișcare, fără să se grăbească, deși eu îi vedeam pulsul bătându-i în gât.
— Dacă mușcă, suntem la două ore de mașină de Măcin, i-am spus, mai mult ca să mă audă și eu, să-mi organizez gândul. N-avem semnal aici.
— Atunci sperăm să nu muște, a zis ea, fără să ridice ochii.
A eliberat capul din ultimul ghem de spini. Șarpele a alunecat pe pământul moale și s-a oprit la câțiva centimetri de gleznele ei, nemișcat o clipă cât să-mi opresc respirația de tot. Apoi și-a ridicat capul, limba i-a vibrat în aer, și în loc să fugă, a pornit în bucle largi, ca și cum ar fi căutat ceva anume, ciocnindu-se de rădăcinile unui salcâm pitic.
— Vedeți, nu se duce, am zis, și am făcut instinctiv un pas în spate, tras de amintirea bunicului. Nu vă place cum se poartă. Ăsta caută ceva sub piatra aia.
Ea s-a ridicat, și-a șters palmele de pantaloni și a rămas cu ochii la lespedea înclinată de lângă tufă, exact locul de care mă țineam departe de douăzeci de ani.
— Are un cuib acolo, a zis. De-aia nu vrea să plece.
Ne-am apropiat amândoi — eu cu ciomagul înainte, ea în genunchi — și am văzut deschizătura îngustă dintre două rădăcini, astupată pe jumătate de un smoc de paie uscate. Șarpele își împingea capul acolo, fără folos.
— Dați-vă la o parte, am zis, și de data asta a ascultat, poate din pricina tonului. Dacă e cuib de vipere, ies mai multe deodată.
N-a ieșit nicio viperă. Am tras eu paiele cu vârful ciomagului, cu brațul întins cât puteam de mult, gata să sar înapoi la primul semn. Șarpele s-a strecurat prin deschizătură și a dispărut. Am rămas amândoi pe vine, la un metru unul de altul, așteptând, eu cu palmele transpirate pe lemnul bâtei.
Din întuneric au ieșit, unul câte unul, trei pui cenușii, cu aceeași irizație slabă pe piele, dezorientați, mișcându-se după urma lăsată de mamă. Femeia s-a lipit cu spatele de trunchiul salcâmului, iar eu am numărat: unu, doi, trei. Am simțit cum mi se descleștează falca, abia atunci observând cât de tare o încleștasem.
— Bunul meu spunea că-i cuib de vipere aici, i-am zis. De douăzeci de ani ocolesc locul ăsta.
— Nu-s vipere, a zis ea, cu ochii la puii care se strângeau lângă intrare. Sunt șerpi-de-alun. Nevătămători.
— De unde știți?
— Am lucrat șase ani la o rezervație, lângă Tulcea. Am mai văzut de-astea.
N-am mai zis nimic. Șarpele-mamă a ieșit din nou, s-a înfășurat o clipă în jurul puilor, ca o buclă vie, și apoi toți patru au alunecat sub lespede și s-au pierdut pe partea cealaltă a dealului. Femeia și-a scuturat genunchii de praf și a rămas privind piatra, cu mâna sprijinită de trunchiul salcâmului.
— Mulțumesc că n-ați lăsat-o, i-am zis, deși nu prea știam pentru ce mulțumesc — pentru curajul ei sau pentru că nu mă lăsase pe mine să stric ceva cu bâta.
— Mulțumesc că nu m-ați tras de braț mai devreme, a zis ea, și pentru prima oară i-am văzut un zâmbet scurt, obosit. Aș fi speriat-o și mai rău.
Și-a aranjat eșarfa mov, mi-a făcut un semn scurt din cap și a pornit pe potecă spre traseul marcat, fără să se mai uite înapoi. Am rămas lângă tufa de mărăcini, numărând din nou oile — șaptezeci și trei, toate la locul lor — și m-am gândit că mâine tot pe-aici o să le aduc, dar poate, de data asta, o să mă apropii și eu de piatra aia, să văd cu ochii mei dacă bunicul avea dreptate sau doar își inventase o poveste bună de spus la nepoți.
