Într-o miercuri seara, când am intrat în apartamentul de pe Bulevardul Ștefan cel Mare, am rămas cu cheia în mână, nemișcată. În hol, lângă cuier, stăteau doi băieți identici, cu ghiozdane în spate, iar în spatele lor Radu, soțul meu, ținea câte o geantă mare de fiecare parte. Miercuri. O simplă miercuri, nu weekend.
— Pe cine ai adus în casa mea? am întrebat cu voce joasă, deși simțeam cum mi se strânge stomacul.
— Oana, te rog… e doar pentru o lună, poate două, a mormăit el, strecurându-se pe lângă mine și punând bagajele jos. — S-au schimbat circumstanțele.
M-am aplecat la nivelul copiilor, le-am zâmbit și i-am ajutat să-și dea jos șepcile. — Băieți, mergeți în camera mare, pe raft este un set de construcții. Jucați-vă puțin cât timp vorbesc cu tata.
Copiii au intrat. Am închis ușa sufrageriei și m-am întors. Radu își freca degetele, agitat.
— Radu, înțeleg corect? Ai adus copiii miercuri, cu bagaje, și îmi spui acum, fără să mă fi întrebat?
— Sunt fiii mei! Ce trebuia să fac, să-i las pe stradă?
— Interesant. Când ne-am căsătorit, ai promis că Alex și Luca vor locui cu Adela. Ții minte? Sau memoria ta e selectivă, ca meniul unei cantine ieftine — doar ce îți convine.
— E temporar!
— Temporar e când vin sâmbăta și duminica. Două genți și trei luni nu e temporar, e mutare. Simți diferența?
Radu a început să se plimbe prin hol, cu pași mari, lovind ușor mobilierul din trecere. — Nu trebuie să-ți dau ție socoteală pentru copiii mei. Doar e și casa mea.
— Nu, Radu. E apartamentul meu. Cumpărat cu banii mei, cu trei ani înainte să te cunosc. Și în acte scrie un singur nume: Oana Dumitrescu. Dacă vrei să verifici, sertarul din stânga, dosarul cu folie albastră.
Am scos telefonul și am format numărul soacrei. El a tresărit, de parcă l-aș fi atins cu ceva rece.
— Închide telefonul! Nu îndrăzni s-o suni pe mama!
— De ce? Dacă tu iei decizii în locul amândurora, poate nici ea nu știe că a devenit bunică full-time.
— Oana, te avertizez!
— Mă avertizezi? Cu ce? Că peste cinci minute, doamna Mioara o să afle cum își gestionează fiul apartamentul altei persoane?
După al treilea apel, soacra a răspuns. Afară, tramvaiul 3 scârțâia pe șine, intrând în stația de lângă piață.
— Doamnă Mioara, bună seara. Spuneți-mi, știați că Radu i-a mutat pe Alex și Luca la noi? Permanent. Cu bagaje.
Liniște. Apoi vocea ei, subțire și mirată. — Oana, draga mea, n-am știut absolut nimic. Nu mi-a spus un cuvânt. Cum adică permanent?
— Două genți mari. Și fraza „o lună, poate două, poate trei”. Așa că întreb: e un plan de familie sau doar improvizația lui?
— Doamne, Oana, îți mulțumesc pentru răbdare. Oricum stai cu băieții în fiecare weekend, cât timp el umblă cu prietenii. O să vorbesc eu cu el.
— Mulțumesc. Dar mă ocup eu. Am nevoie de adresa Adelei, vreau să înțeleg de ce a pasat copiii așa, fără un cuvânt.
Soacra mi-a dat adresa: Strada Lăpușneanu, blocul 7, apartamentul 23. Radu stătea sprijinit de perete, palid, degetul mare frecându-se de arătător, ca atunci când mințea în legătură cu orele suplimentare.
— La ce-ți trebuie adresa? Ce pui la cale?
— De ce ești așa alb? Dacă totul e curat, de ce ți-e frică?
— Nu te băga, Oana. Nu e treaba ta.
— Nu e treaba mea? Copiii stau în apartamentul meu, dorm pe canapeaua mea, mănâncă la masa mea. În fiecare weekend desenez cu ei, îi plimb prin Parcul Copou, le dau să mănânce covrigi de la colț — în timp ce tu ești „la un prieten” sau „la mama”. Care, după cum am aflat, nici ea nu te vede. Deci unde dispari tu în weekenduri, Radu? În fiecare sâmbătă, fără excepție, dispari.
— Nu sunt obligat să-ți dau socoteală!
— Așa este. Dar nici eu nu sunt obligată să fiu bonă pentru copiii altcuiva cât timp tatăl lor e de negăsit.
M-am apropiat și l-am țintuit cu o întrebare, fără să clipesc. — Dă-mi numărul Adelei.
— Nu.
— De ce? Când cineva nu are nimic de ascuns, nu țipă, ci dă telefonul și bea compot liniștit. Tu arăți de parcă te-a prins cineva cu peștele în gură. Peștele l-ai înghițit, dar fața inocentă nu mai iese.
A tăcut. Un moment în care doar ceasul de perete a mai ticăit, același ceas pe care îl uram pentru că rămânea mereu în urmă cu cinci minute.
— Bine. E târziu, copiii sunt obosiți. Le fac patul în sufragerie. Mâine reluăm discuția.
Noaptea am stat cu ochii deschiși, amintindu-mi vorbele prietenei mele, Raluca, de acum un an: „Fii pregătită pentru o surpriză care nu-ți va plăcea. Sora mea a pățit la fel — divorțată, copilul la ea, dar cu prima ocazie l-a pasat fostului soț. Nu pentru o zi, ci pentru săptămâni. Iar pensia alimentară o cerea la leu, până la ultimul bănuț. Fostul a plecat din Brașov, să nu înnebunească.”
Atunci am dat din mână. Raluca exagerează mereu. Dar acum fiecare cuvânt suna a profeție, în miez de noapte, în apartamentul în care mirosul de mâncare de la etajul de jos se amesteca cu neliniștea mea.
Dimineața, Radu s-a agitat pe lângă ușă. — Trebuie să plec. Am treabă.
— Sigur că da. Tu ai mereu treabă. Mai ales sâmbăta.
— Iar începi?
— Nici n-am început. Du-te. Eu am grijă de băieți. Ca de obicei.
A plecat. Am așteptat douăzeci de minute, timp în care am numărat crăpăturile din tencuială, i-am îmbrăcat pe copii și i-am dus la doamna Mioara. Ușa s-a deschis înainte să apăs pe sonerie, de parcă aștepta. Și-a văzut nepoții și a înțeles imediat, fără cuvinte.
— Intrați, dragii mei. Bunica face clătite.
Băieții au fugit înăuntru, iar ea mi-a strâns palma, rece și uscată. — Oana, iartă-l. Nici eu nu mai știu ce se întâmplă cu el.
— Doamnă Mioara, am nevoie de adresa exactă. Strada e Lăpușneanu, dar blocul și apartamentul?
— Blocul 7, apartamentul 23. Lângă fosta fabrică de confecții. Oana, nu lua decizii la supărare.
— Nu iau la supărare. Tai cu grijă, ca un chirurg.
Am ajuns pe Strada Lăpușneanu, un bloc gri cu miros de umezeală la parter și o pisică a vecinilor dormind pe o bicicletă ruginită. Etajul trei, ușa 23, vopseaua scorojită. Am sunat. Pași. Zăvorul a clichetat. Ușa s-a deschis și în cadrul ei a apărut Radu. O secundă. Două. Trei. Fața i s-a alungit, gura i-a rămas ușor căscată, iar ochii i-au fugit în toate părțile, ca ai unui om prins cu o minciună prea mare ca să mai poată fi acoperită. M-am uitat peste umărul lui — pe cuier, un palton de damă, pe jos papuci de casă din fetru. Apoi înapoi la el. N-am scos niciun cuvânt. M-am întors și am pornit pe scări, numărând treptele, ca să nu aud ce spune.
— Oana! Așteaptă! Nu e ce crezi… am venit doar să ajut, curgea robinetul, am sunat-o, și…
Vocea s-a izbit de pereții scării, amestecându-se cu ecoul. Nu m-am oprit. Am ieșit în curte, am respirat adânc aerul rece de octombrie și am scos telefonul.
La capătul firului, un fost coleg de facultate, Alin, acum agent imobiliar. — Alin, sunt Oana. Vreau să scot la vânzare apartamentul de pe Bulevardul Ștefan cel Mare. Prețul: 58.000 de euro, negociabil până la 55.000 dacă e ofertă rapidă. Da, actele sunt doar pe numele meu. Mă interesează rapiditate, nu preț maxim.
În aceeași după-amiază, am mers la agenția de pe Strada Cuza Vodă și am semnat contractul de exclusivitate. Pixul era unul promoțional de la o bancă, dar l-am ținut strâns. Alin mi-a dat un anunț imprimat pe hârtie galbenă: „DE VÂNZARE. Apartament 3 camere, decomandat, 68 mp, central. Preț 58.000 EUR. Telefon: 07…”. L-am luat și am plecat acasă, simțind cum pulsul îmi revine la normal.
Pe drum, am intrat într-un magazin de bricolaj și am cumpărat un cilindru de yală nou și o șurubelniță cu mâner portocaliu. În apartament, am schimbat încuietoarea în mai puțin de zece minute, așa cum mă învățase tata când mi-am luat prima garsonieră. Am pus toate hainele lui Radu, încălțămintea, și lucrurile copiilor în două valize mari, pe care le-am așezat lângă ușa de la intrare, ca două bagaje de gară. Apoi am lipit anunțul pe ușă, cu bandă adezivă transparentă, apăsând bine pe colțuri.
Am sunat-o pe Adela. După câteva apeluri, a răspuns cu o voce nesigură. — Adela, sunt Oana. Radu e la tine, nu? Bine. Îți trimit un taxi cu bagajele copiilor și o copie după anunțul de vânzare. Spune-i că apartamentul nu mai e disponibil pentru cazare. Dacă vrei să vezi copiii, poți veni să-i iei, dar Radu nu mai are cheie.
Am comandat un taxi, i-am dat șoferului adresa de pe Lăpușneanu, împreună cu un plic conținând notificarea de divorț pe care o redactasem la agenție — cu font Times New Roman și antetul unui avocat. Am plătit cursa: 27 de lei. Am privit mașina îndepărtându-se pe bulevard, printre frunzele căzute.
Spre seară, am auzit pași pe scară și apoi bătăi puternice în ușă, atât de tari încât a vibrat tocul. — Oana! Deschide! Ce-i cu anunțul ăsta? E o glumă?
Am întredeschis ușa, ținând lanțul de siguranță. I-am văzut fața congestionată, mâinile încercând să forțeze intrarea.
— Nu e nicio glumă, Radu. Apartamentul e scos la vânzare. Tu și copiii tăi veți locui acum cu Adela, așa cum ai plănuit de mult. Valizele sunt deja la ea, le-am trimis acum o oră. Iar cheia asta — am arătat vechea cheie, pe care o țineam între degete — nu mai funcționează.
— Ai înnebunit? Unde să mă duc?
— Exact unde ai fost în fiecare weekend când mă lăsai cu copiii. La Adela. Apropo, mâine depun actele de divorț la Judecătoria Iași. Semnează frumos, sau o să fie cu executare silită. Nu cer pensie, nu cer nimic. Dar nici tu nu mai ai ce căuta în viața mea.
Am închis ușa și am tras zăvorul cel nou, cu un sunet metalic. Bătăile au mai continuat câteva minute, apoi s-au stins, și am auzit cum coboară scările în fugă. Am stat rezemată de ușă, cu inima bubuind, și am simțit mirosul de varză călită de pe palier. Pe telefon, o notificare de la Alin: „Am primit două apeluri pentru apartament. Mâine la 11, prima vizionare.”
Am răsuflat. Se făcuse joi, 11 dimineața urma să vină un străin să vadă dormitorul în care Radu își pusese șosetele. Iar eu urma să fiu acolo, cu yala schimbată și anunțul pe ușă.
