Când m-a sărutat pe obraz, mirosea a colonia aceea ieftină pe care i-o cumpăra mă-sa de la duty-free.
— Mișcă-te, Anca, nu sta ca o străină! Servește-ți oaspeții!
Am rămas cu tava în mâini, cu privirea la el. Pe tavă stăteau două farfurii adânci, pline cu tochitură aburindă, cu cârnați făcuți la țară de mătușa mea din Maramureș, cu mămăligă și brânză de burduf, totul pentru doi. Pentru că așa ne înțelesesem cu Radu: o cină liniștită, într-o joi seară, la mine, să punem la punct ultimele detalii ale nunții.
Și uite că sună soneria. Eu, cu șorțul pătat de ulei, deschid ușa. În prag — nu Radu, ci Radu cu maică-sa, Floarea, cu taică-su, nea Gică, și cu sora lui, Loredana, cu soțul, Cornel.
— Surpriză! — zice Radu și îmi întinde o sticlă de vin de la magazinul din colț, nici măcar o Fetească Neagră, ceva roșu, generic, cu eticheta zgâriată.
Am zâmbit. Am înghițit în sec. Am intrat în bucătărie, am mai pus un rând de farfurii, am tăiat niște roșii, am scos din cămară o zacuscă făcută de mine săptămâna trecută. Am dat drumul la aragaz să încălzesc tochitura. Apartamentul meu — o garsonieră cochetă în Sibiu, pe strada Ocnei, cu ferestrele spre acoperișurile țepoase ale caselor săsești — s-a umplut dintr-odată de voci, de haine groase mirosind a naftalină, de reproșuri voalate.
Floarea s-a așezat pe canapea și a început să inspecteze perdelele, pipăind materialul între degete. Loredana s-a dus direct la oglinda din hol și a oftat, privindu-și reflexia în timp ce își aranja părul decolorat. Singurul care nu mă agasa era Cornel — stătea cuminte pe un scaun și se uita la mine cu o figură de om care știe exact prin ce trec. I-am zâmbit scurt. Mi-a răspuns la fel.
Nea Gică a deschis televizorul fără să întrebe și a dat pe o emisiune de pescuit. Pe ecran, un tip arunca undița într-un lac de la Mila 23. Se auzeau broaștele. Nimeni nu comenta nimic.
Și atunci a venit comanda.
Radu, tolănit pe fotoliul meu, exact lângă lampa pe care o cumpărasem din Târgul de Crăciun cu 150 de lei, a bătut din palme o dată, tare, ca la școală.
— Hai, Anca, mișcă-te, nu sta așa! Adu ceva de băut. Și pune un platou cu mezeluri, că tac-tu e mort de foame.
Tac-tu. El, care plătea rate la o Dacia Logan din 2018 și stătea la mine de șapte luni. El, care nu pusese niciodată mâna să spele o farfurie și care, când i-am cerut să contribuie la întreținere, mi-a spus: „Nu-ți ajung banii? Te descurci tu, e casa ta”. El, care îmi spusese, cu o săptămână în urmă, că verigheta o să fie una simplă, de argint, „pentru că simbolul contează, nu valoarea”.
Am pus tava pe masă. Nu pe masa din sufragerie, unde stăteau ei, ci pe blatul din bucătărie. Mi-am șters palmele pe prosop, apăsat, de câteva ori, ca și cum aș fi vrut să șterg ceva ce nu se vedea.
— Radu, vii o clipă în dormitor?
— Mai încolo, dragă, acum discutăm nunta. Mama zice că ar fi bine să facem la restaurantul „La Ceaun” de lângă Dedeman, că e mai ieftin și au meniu de 180 de lei de persoană. Știi, cu sarmale, cu aperitiv asortat.
— Radu. O clipă.
A oftat, ca și cum l-aș fi chemat să mute mobila, și s-a ridicat.
În dormitor, am închis ușa.
— Radu. Cine plătește chiria?
— Cum? Păi… tu. Apartamentul e al tău, pe numele tău. L-ai moștenit de la mătușă-ta.
— Exact. E pe numele meu. Și tu stai aici de șapte luni fără să dai un leu.
— Anca, nu începe iar…
— Nu, lasă-mă să termin. Cine a plătit centrala când s-a stricat în decembrie?
— Păi… era casa ta, trebuia reparată.
— 2800 de lei. Cine a cumpărat mâncarea pe care o mănâncă acum familia ta?
— Păi… tu gătești așa bine, eu nu m-aș descurca.
Am scos din buzunarul șorțului un caiet mic, cu coperți uzate, și l-am deschis la o pagină plină de rânduri scrise mărunt.
— Radu. Am un caiet cu notițe. Tot ce ai „contribuit” în ultimele șapte luni. O dată ai cumpărat o sticlă de apă minerală și două beri. Și mi-ai zis: „E din partea mea”. Altă dată, mi-ai luat o cutie de bomboane de la Mega Image, redusă cu 30%, că era după Paște. Atât. Am pus totul la socoteală. Mai adaugi ceva?
S-a uitat la mine cu ochii mici, de copil certat.
— Anca, ești meschină. Ce rost are să calculezi fiecare leu? Formăm o familie.
— Familia se formează cu doi oameni, nu cu unul care dă și altul care ia. Acum, te rog, ieși și spune-le oaspeților tăi că masa s-a terminat. Am muncit 12 ore azi la magazinul meu de suveniruri, nu sunt ospătarul nimănui.
Am deschis ușa dormitorului și am intrat în sufragerie. Patru perechi de ochi s-au întors spre mine. Floarea mesteca o bucată de cârnat și se uita la mine de parcă aș fi anunțat o epidemie.
— Stimați invitați, masa s-a terminat. Vă rog să vă îmbrăcați și să plecați acasă.
Loredana a sărit de pe scaun:
— Ești nebună? Abia am ajuns! Nici n-am apucat să bem vinul!
— Luați vinul cu voi. E nedesfăcut.
Nea Gică, fără să se uite la televizor, a dat volumul mai tare. Pe ecran, tipul din Deltă prinsese un crap și lovea apa cu coada. Pescarii din sală aplaudau.
Radu a dat să mă prindă de braț.
— Anca, te rog! Îți dai seama ce faci? E mama mea, e tatăl meu…
— Știi ce-mi dau seama, Radu? Că azi mi-ai spus să mă mișc. În casa mea. În fața familiei tale. Nu sunt nevastă-ta, nu sunt mama-ta, nu sunt bucătăreasa nimănui.
M-am dus în dormitor, am scos geanta lui Radu — un rucsac verde, vechi, cu un nasture lipsă, cu care venise în octombrie. Am aruncat în el: două tricouri, o bluză de trening, un încărcător de telefon, un deodorant, o carte cu poze din Grecia pe care o răsfoia seara, „Ca să visăm împreună, iubito”. Am pus rucsacul lângă ușa de la intrare.
Floarea s-a ridicat. Și-a luat geanta de mână, o geantă de piele roasă, cu un șnur de mătase.
— Să știi, fato, că băiatul meu e un partid bun. O să regreți.
— Doamnă Floarea, partidul dumneavoastră are datorii la mine de șapte luni. Nu mai candidez.
Loredana și-a luat haina de blană falsă și a trântit ușa după ea. Cornel s-a oprit o secundă în prag, s-a uitat la mine și mi-a șoptit:
— Ai făcut bine. Eu nu pot.
Și a plecat.
Nea Gică s-a ridicat ultimul. S-a uitat în jur, la pereții galbeni, la biblioteca cu suveniruri de pe Valea Oltului, la pisica mea, Mona, care tocmai intrase și se așezase pe canapea, lângă locul unde stătuse Floarea. Și-a dres glasul.
— Oamenii nu se potrivesc, Ancuța. Nu e capăt de lume.
— Nu e, nea Gică.
Și el a plecat.
Radu stătea în hol, cu rucsacul la picioare.
— Nu plec. Nu poți să mă dai afară. Eu locuiesc aici.
— Radu, tu stai aici. Nu locuiești. E o diferență. Acum, te rog, cheile.
— Ce chei?
— Cheile de la ușa mea. Cele două seturi pe care le ai. Și cartela de la interfon.
A bâjbâit în buzunar. A scos un portofel din piele, de unde a desprins cheile — cea de la yală, cea de la broască, cartela magnetică. Le-a pus pe consola din hol, lângă o vază cu crini de vară.
— Anca. Ai să regreți. O să fii singură toată viața.
— Singurătatea se repară cu o pisică și un pahar de vin bun. Prostia, nu.
A plecat.
Am închis ușa. Am răsucit cheia. Am pus și lanțul de siguranță, pe care nu-l mai folosisem din noiembrie. M-am sprijinit de ușă și am stat așa, cu palma pe lemn, ascultând cum se depărtează pașii pe scara blocului.
Am respirat. O dată. De două ori.
Apoi m-am dus în bucătărie, am turnat vin într-un pahar înalt — nu din sticla lui Radu, ci din damigeana mea, un Tămâioasă Românească de la Crama Gârboiu. Am pus paharul pe masă și m-am uitat la tochitura din farfurie. Se răcise. Am încălzit-o la microunde și am mâncat-o așa, singură, cu Mona pe genunchi.
Afară se întuneca. Se auzeau, din piața mică, turiști vorbind tare. Am deschis laptopul. Am intrat pe aplicația băncii, am verificat contul de economii pe care îl făcusem pentru nuntă — 14.200 de lei. Am anulat imediat rezervarea la restaurantul ales de Floarea. Am pierdut avansul, 1200 de lei. Nu conta. Era prețul unei erezii evitate.
Ziua următoare, am sunat un prieten, tâmplar, și i-am cerut să vină să schimbe broaștele. Pe la prânz, mi-a trimis un mesaj Radu: „Sunt jos. Lasă-mă să urc să vorbim.”
Am deschis fereastra de la dormitor, m-am uitat în stradă. Stătea pe trotuar, lângă Dacia lui, cu o floare în mână — un bujor, probabil rupt din parc. Am respirat aerul rece de aprilie și i-am răspuns, scurt: „Nu mai ai ce vorbi aici. Broaștele sunt noi. Drum bun.”
Am închis fereastra. Mona a sărit pe pervaz și s-a frecat de geam, cu coada ridicată, apoi s-a așezat acolo, la soare, cu ochii pe jumătate închiși. Am mângâiat-o pe cap, o dată, de la ceafă spre coadă.
În seara aceea, am băut restul de Tămâioasă. Am mâncat restul de tochitură. La televizor, pe canalul de pescuit, un tip prindea un crap și râdea fericit, cu undița îndoită până la apă. Am râs și eu, fără motiv, cu paharul la jumătate, în timp ce Mona sărea înapoi pe pervaz și își găsea locul dintre ghivecele cu mușcate.
