Andrei a cunoscut-o pe Carmen într-o toamnă târzie, la un târg de mobilă unde fusese trimis cu brigada de tâmplari. Nu era genul lui de loc: lumini prea multe, parfumuri scumpe și oameni care beau cafea la dozator. Ea stătea la standul unei firme de import, cu părul prins într-un coc sofisticat și un tailleur gri care, după părerea lui Andrei, costa cât o remorcă de lemn de fag. S-au privit o secundă, apoi ea i-a zâmbit cu o siguranță care pe el l-a dezarmat complet. S-au căsătorit după nici trei luni, iar mama lui, tanti Leana, a plâns înfundat în bucătăria de la țară, lângă oala cu zacuscă.
— Băiete, tu nu vezi că fata asta e dintr-un aluat cu totul altfel? Uite-te la unghiile alea, seamănă cu ghearele unui uliu. Ea n-o să-și bage mâinile în pământ cât o trăi, îi spunea mama, frecând mașinal o pată invizibilă de pe mușama.
Andrei a râs, cu gura plină de pâine caldă. A spus ceva despre vremuri noi, despre cum nu mai e musai ca nevasta să știe să țină o sapă. Acum aveau să locuiască la Sibiu, într-un apartament pe care Carmen îl moștenise de la o mătușă, iar el avea să lucreze într-un atelier de tâmplărie, departe de noroiul și mirosul de grajd de acasă.
Primul an a fost cumva între două lumi. Andrei se trezea la cinci dimineața, mânuia rindele și fierăstraie, iar seara ajungea acasă cu talașul încă prins pe haine. Carmen lucra la un birou de cadastru și fiecare leu pe care el îl câștiga, ea îl considera o victorie personală împotriva trecutului lui. Ori de câte ori veneau weekendurile în sat, ea își punea niște pantofi de oraș cu toc cui și se așeza pe terasă, privindu-și unghiile în timp ce tanti Leana prășea roșiile la douăzeci de metri distanță. Nu o singură dată a rugat-o să o ajute, dar răspunsul era invariabil același: „Am bărbat pentru treburile astea. Eu fac o grămadă de alte lucruri importante.”
— Ce lucruri, mamă? a întrebat-o Andrei într-o seară, după ce încărcase portbagajul mașinii cu borcane, ouă și o bucată zdravănă de slănină.
— Păi, mă ocup de casă, de noi, de imaginea noastră. Nu pot să stau cocoșată pe un ogor, nu sunt țărancă, a răbufnit Carmen, aranjându-și o șuviță rebelă.
Țărăncii din sat, în frunte cu Mariana, fata pe care Andrei o cunoștea de când învățase să meargă pe bicicletă, o priveau de după porți. Mariana purta basma și mâneci suflecate, iar mâinile ei, crăpate de la zer, nu se potriveau deloc cu imaginea unei femei care ar putea atrage un bărbat ca Andrei. Ea nu mai plânsese demult după el, dar nici nu-și găsise pe altcineva. Își vărsase tot focul în câteva capre de rasa Alpină, într-o mini-fermă și într-un cazan de cupru pentru brânza de burduf.
Andrei a început să refuze, subtil, să mai ia provizii de acasă. La început, a spus că nu mai au loc în frigider, apoi că nu-i place să se umple mașina de mirosuri. Adevărul era altul: se săturase să vadă cum munca alor lui dispărea în stomacul soției fără nici măcar un „mulțumesc” autentic. Carmen a observat imediat jignirea. S-a supărat, a tras obloanele emoțional și a anunțat că e mai bine să petreacă weekendurile la Sibiu, că e prea obosită, că are cursuri de dezvoltare personală. Când s-a născut Matei, băiatul lor, vizitele în sat s-au rărit și mai mult. Venea doar Andrei, singur, să-și vadă părinții și să stea pe prispa casei, ascultând liniștea serii.
Matei creștea chinuit de o alergie la lactoza procesată, iar medicul a recomandat lapte proaspăt, natural. Atunci, Andrei și-a adus aminte de caprele Marianei. A sunat-o fără mari speranțe, dar ea i-a răspuns simplu, cu vocea ei joasă: „Da, am. Vii mâine să iei?” A doua zi, a plecat spre sat cu o canistră curată și un gol în stomac. Mariana îl aștepta în fața porții, cu părul prins sub o broboadă albă și un halat curat. Mirosea a fân și a piatră de lapte. I-a întins canistra fără să-l privească în ochi prea mult.
— Cât îți datorez? a întrebat Andrei, băgând mâna în buzunar.
— Pentru copil, nimic. Data viitoare vorbim, a zis ea și s-a întors să repare un grilaj.
Așa a început un ritual. De două ori pe săptămână, Andrei venea pentru laptele lui Matei. Discuțiile erau scurte, punctate de behăitul caprelor și de mirosul acru al sălii de procesare. Într-o zi, în timp ce-și lustruia un aparat de muls, Mariana i-a spus, fără să se întoarcă: „Trebuie să ai grijă și de tine. Pari tras la față. Nu-i ușor să faci naveta asta.” El n-a răspuns. Dar în seara aia, înainte să plece, a zăbovit o clipă mai mult lângă mașină, privind cum ea căra un sac cu nutreț pe umăr, fără efort aparent.
Între timp, la Sibiu, lucrurile se stricau iremediabil. Carmen se îndepărta, strălucea într-un fel nou, unul pe care Andrei nu-l provoca el. Într-o seară de noiembrie, cu o ploaie rece biciuind geamurile, a întrebat-o direct. Ea stătea pe canapea, derulând pe telefon, și nici măcar n-a tresărit.
— Da, Andrei. E cineva. Un arhitect cu care colaborez. Un om cu viziune, nu un tâmplar care visează la vaci și la fân.
Vorbele au căzut ca o grindină grea. Andrei a amuțit. Se gândea la Matei, care dormea în camera alăturată, la părinții lui care coseau saci de cartofi sub un bec chior, la Mariana care număra borcanele de iaurt. A doua zi, și-a luat o geantă și s-a întors în sat. Procesul de divorț a fost un coșmar rece, cu mobilizarea părinților lui Carmen, care plângeau și promiteau că o vor convinge să se întoarcă. Arhitectul, un bărbat cu favoriți și o mașină electrică, s-a dovedit a fi doar o aventură; după ce a aflat de situație, s-a evaporat elegant, lăsând-o pe Carmen cu un gust amar și fără inelul promis.
Timp de aproape un an, Andrei a făcut naveta dus-întors la Sibiu doar pentru a-l vedea pe Matei. Îl lua din parc, îi dădea pachețele cu brânză și îi povestea cum merge treaba cu stupii. Venise și revolutia lui interioară, una pe care tanti Leana o așteptase cu răbdare. Andrei și-a dat demisia de la atelierul din oraș și a investit toate economiile într-un atelier propriu de prelucrare a lemnului, chiar la marginea satului. Nu mai voia să fie muncitorul nimănui. Voia să creeze mobilier din lemn masiv și să-l vândă direct unor clienți care înțelegeau diferența dintre stejar și pal.
În toată această perioadă, relația lui cu Mariana evoluase în pași mici, măsurați. Nu mai era vorba doar de canistra cu lapte. Acum, după ce lua laptele, repara o clanță, vopsea o ușă, tăia niște scânduri pentru un nou țarc. Într-o seară, în timp ce verificau împreună umiditatea din camera de maturare a brânzeturilor, unde roțile de caș stăteau aliniate ca niște comori, Mariana i-a spus:
— Nu ești tu genul ăla de om, Andrei. Tu ai nevoie de pământ și de miros de rumeguș. Orașul te-a împrumutat, dar nu era al tău.
Au tăcut amândoi. Ea i-a întins o bucățică de brânză proaspătă, unsă cu măghiran. Gustul l-a izbit, ducându-l instantaneu în copilărie, la masa bunicii. S-au căsătorit într-o dimineață de mai, la primărie, cu Matei ca martor, ținând mândru verighetele într-o cutiuță de lemn făcută de tatăl său. Nu a fost nici rochie de mireasă sclipitoare, nici orchestră. Mariana avea o ie albă, cusută chiar de ea, și o coroniță simplă din spic și flori de câmp.
După ceremonie, în timp ce invitații beau palincă și ciocneau ouă roșii, mireasa a dispărut. Andrei a găsit-o în sală, singură, în fața unui aparat nou de ambalat sub vid. Verifica o comandă pentru un magazin din București.
— Ce faci, femeie?! a întrebat el, cuprinzând-o pe la spate.
— Păi, azi am de trimis trei sute de bucăți de cașcaval afumat. Crezi că așteaptă cineva după noi? Treaba e treabă, a râs ea, ștergându-și mâinile de halat.
La scurt timp, Carmen a născut o fetiță din altă relație efemeră și a acceptat, fără prea multă împotrivire, ca Matei să se mute definitiv la țară, la tatăl lui. Avea nevoie de spațiu, spunea ea, de timp pentru noul început. Pentru Andrei, a fost o victorie tăcută; își recupera fiul nu prin tribunale, ci prin forța lucrurilor.
Ziua decisivă a venit într-o după-amiază toridă de iulie. Carmen a sosit pe neașteptate în sat, la volanul unei mașini de oraș pline de praf. Voia să-l vadă pe Matei, dar și să discute ceva „urgent”. Arăta elegantă, ușor obosită, cu o brățară nouă și strălucitoare la mână. Andrei tocmai termina de asamblat o masă masivă din lemn de nuc, în curtea atelierului. Mirosul de lac proaspăt plutea în aer.
— Andrei, am nevoie de o sumă, a spus ea direct, ocolind orice introducere. Douăzeci de mii de lei. Vreau să mă înscriu la un curs de brokeraj imobiliar și să-mi iau o mașină mai sigură. Până la urmă, eu sunt mama copilului tău, iar tu te-ai descurcat bine aici. Am auzit că ți-a mers vestea cu mobila.
El a privit-o lung, ștergându-și fruntea de transpirație cu dosul palmei. Se gândea la sutele de nopți în care stătuse treaz, la fiecare bănuț strâns și investit, la Mariana care vindea prima brânză la piață în frig și se întorcea cu buzele vinete. Carmen aștepta, jucându-se cu cheile mașinii, sigură pe ea, ca în prima zi când i-a zâmbit la târgul de mobilă.
Fără să scoată un cuvânt, Andrei a intrat în atelier. A deschis un seif mic, încastrat în perete după o icoană pe sticlă, și a scos un dosar. A revenit și i l-a întins.
— Ce e asta? a întrebat Carmen, nedumerită.
— Actele pentru livada bunicii de lângă râu. Am cumpărat-o acum o lună de la vecini. Patruzeci de mii de lei. Am plătit-o pe numele lui Matei. E direct a lui, tu nu ai cum s-o atingi și, când o fi mare, o să știe că e ceva pus deoparte pentru el din munca asta.
Carmen a deschis dosarul, citind cu ochii mijiți clauzele notariale. Fața i s-a închis treptat. Se așteptase la bani lichizi, la o scenă de reproș, poate la o înțelegere. Dar nu la asta: o bucată de pământ pe care ea n-o putea transforma în poșete sau rate la bancă.
— Ești nebun, a șoptit ea. Puteai să mă ajuți. Eu am rămas cu nimic după…
— Ai rămas cu ce ai ales, Carmen, a întrerupt-o Andrei cu o voce calmă, fără urmă de furie. Eu nu mai am nici o datorie față de tine. Singurul lucru pe care îl datorez e să-i asigur copilului meu un viitor. Și i l-am asigurat, după posibilitățile mele.
În acel moment, Matei a țâșnit din curtea casei bătrânești, alergând desculț prin iarba înaltă. Îl urma o fetiță de vreo doi ani, cu codițe blonde și o rochiță pătată de noroi, fiica Marianei și a lui. Se numea Ilinca și râdea zgomotos, încercând să prindă o găină scăpată din țarc.
— Tată, uite ce am găsit! a strigat Matei, arătând spre un cuib ascuns sub un tufiș de soc.
Carmen s-a uitat la copii, apoi înapoi la Andrei, care deja se îndrepta spre ei. Și-a dat seama că nu mai are nici o pârghie. Omul din fața ei nu mai era tâmplarul îndrăgostit și nesigur pe care îl cunoscuse. Era un stâlp, înfipt solid în pământul pe care ea îl disprețuise. A strâns dosarul în mână, l-a băgat în geantă fără un cuvânt și s-a urcat în mașină. Motorul a pornit sacadat, iar praful ridicat de roți s-a așternut lent peste frunzele nucului. Andrei a lăsat lacul și pensula și a intrat în curte. A ridicat-o pe Ilinca pe umeri și a luat-o pe cărarea ce ducea spre casa părintească.
