Era sâmbătă dimineața, nici nu se făcuse ora șapte, când soneria a țipat atât de lung și insistent, de parcă cineva ținea degetul pe buton. Am sărit din pat. Bogdan deja era la ușă, cu părul vâlvoi și tricoul mototolit. L-am auzit mormăind: „Mamă, din nou…” A descuiat și în prag a apărut ea – doamna Maria, mama lui, îmbrăcată ca de sărbătoare, cu o bluză cu flori și o poșetă din piele roasă pe umăr. Lângă ea, un motan gras și roșcat, pe care îl ținea într-o cușcă de plastic.
— Bună dimineața, Bogdan. Am venit să stau la voi câteva zile. Motanul are nevoie de liniște, iar la mine vecinii dau găuri.
— Mamă, măcar un telefon… e șapte dimineața. Ana doarme.
— Ei, și? Nu sunt străină. Și-apoi, tu ești programator sau ce? Lucrezi de-acasă, nu te deranjează nimeni. Hai, dă-te la o parte, să intru.
A intrat fără să aștepte răspuns, aproape dându-mă la o parte din drum. Eu abia apucasem să-mi pun halatul peste pijama. Am încercat un zâmbet:
— Bună dimineața, doamnă Maria.
M-a măsurat din cap până în picioare și a oftat teatral:
— Iar nu te-ai coafat? Și halatul ăsta… parcă e de la second-hand. Bogdănel, ia spune, când o înveți și pe nevastă-ta să se țină? În vremea mea, femeia se trezea cu o oră înainte să-și aranjeze părul. Nu așa, ca o mătură.
Simțeam cum obrajii mi se înroșesc, dar am tăcut. Bogdan a închis ușa, a pus cușca cu motanul pe jos și a spus calm, prea calm:
— Mamă, Ana a avut o săptămână grea. A stat ieri până la opt la școală, cu ședințe. Las-o în pace.
— Școală, școală… dacă ar lua-o cineva la secretariat, n-ar mai sta atât. Dar ce contează? Mai bine fă-mi un ceai. Și motanul vrea să iasă. Avem covoare? Că să nu zgârie.
A intrat în bucătăria noastră de pe Bulevardul Cetății, unde fereastra dădea spre curtea interioară plină de rufe întinse și miros de tei. Pe pervaz, mușcata pe care o salvasem de la uscare începuse să facă boboci noi – un amănunt de care mă agățasem toată săptămâna ca de o mică victorie. Doamna Maria și-a aruncat geanta pe masă, a deschis frigiderul și a început să inspecteze rafturile.
— Unt nu aveți? Normal, voi mâncați margarină, de-asta sunteți slabi și nervoși. Iaurtul ăsta cu fructe e plin de zahăr. Cumpără smântână, brânză de burduf, ceva consistent. Bogdănel, iar ai cearcăne. Mănânci destul? Uite ce subțire ești.
Bogdan a pus ibricul pe aragaz și m-a privit scurt. Știam amândoi ce urmează. De fiecare dată când venea, mama lui începea cu reproșurile la adresa mea, apoi trecea la subiectul principal: banii.
Aveam o înțelegere tacită: eu nu mă amestec în discuțiile despre bani. Dar fiecare călătorie a mamei lui la noi se solda cu un transfer bancar, de obicei de cel puțin o mie de lei. Luna trecută fusese o „urgență” cu instalația de gaz – două mii opt sute. Acum, probabil, va veni povestea cu motanul sau cu casa de la țară.
După ceai, doamna Maria s-a așezat pe canapeaua din sufragerie, motanul tolănit pe genunchii ei, și a oftat adânc:
— Bogdănel, m-am gândit serios. Apartamentul meu de două camere din Giroc e prea mare pentru mine. Și cum am spus, vecinii s-au apucat de renovări, gălăgie, praf. Cel mai bine ar fi să mă mut definitiv la voi. Faceți loc, eu sunt modestă. Dorm pe canapea. Iar apartamentul meu îl vindem sau îl închiriem – tot un ban.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vreo treizeci de metri pătrați în total, o canapea de două persoane care scârțâia și fără intimitate. Bogdan a pus ceașca pe masă atât de brusc, încât farfurioara a zăngănit.
— Mamă, locuim în două camere, nu în vila de la Sinaia. Unde să stai tu? Și unde să stau eu, Ana și motanul tău?
— Păi, mutați biroul în dormitor și gata. Eu vă ajut cu mâncarea, cu curățenia. Și oricum, Ana stă toată ziua la școală, nu ocupă loc. O să ne descurcăm. Gândește-te, eu îți sunt mamă, nu o străină.
Bogdan inspiră adânc. Degetele lui băteau o ritm nervos pe masă. Eu rămăsesem în picioare, lângă fereastra deschisă, și priveam fix mușcata, numărând bobocii: unu, doi, trei…
— Mamă, nu se poate. Asta e casa noastră, a mea și a Anei. Dacă ai probleme cu vecinii, discutăm altfel. Dar nu te muți aici.
Doamna Maria a izbucnit:
— Așa îmi mulțumești? Eu te-am crescut, am muncit pentru tine, iar acum îmi spui că nu e loc? Ei, și ea ce e? O străină pe care ai adus-o și îi faci toate mofturile. Ieri mi-a spus cineva că v-ați cumpărat o mașină nouă, un Logan, nu? Și pentru mama n-ai o canapea?
— Mașina e pe firmă, în leasing. Și nu e Logan, e un Sandero vechi, luat la mâna a doua. Nu mai vorbi prostii.
— Prostii? Ia uite cum vorbești cu mama ta! Rușine! Uite, am venit să stau o săptămână și gata. Să vedem dacă mă dai afară.
Și-a încrucișat brațele și s-a uitat la mine triumfătoare. Știam că avea de gând să rămână. O făcuse și în urmă cu doi ani, când a stat la noi trei luni, iar Bogdan îi dădea bani săptămânal, iar eu mă simțeam ca o musafiră în propria casă.
Atunci, Bogdan s-a ridicat. Nu a spus nimic. A intrat în dormitor, a deschis dulapul și am auzit cum umblă printr-o cutie metalică. M-am dus după el, lăsând-o pe doamna Maria cu gura căscată.
— Bogdan, ce faci?
El a scos un set de chei, un breloc cu un trifoi cu patru foi și o șurubelniță electrică.
— Schimb broasca. Azi.
— Cum, acum? Ea e aici.
— Exact. Nu mai pot.
Am înțepenit. Nu mai văzusem niciodată o asemenea hotărâre în ochii lui. De obicei, ceda, ofta, suna la bancă. Acum, degetele lui căutau deja șuruburile ușii de la intrare. M-am uitat spre sufragerie; doamna Maria își mângâia motanul și nu bănuia nimic.
Bogdan a scos vechea broască, a pus una nouă, luată probabil de la magazinul de bricolaj din colț. L-am ajutat să prindă șuruburile. În mai puțin de douăzeci de minute, ușa avea o altă broască, cu chei complet diferite. Pe cea veche a pus-o într-o pungă.
— Gata. Mâine dimineață, când o să plece, nu mai intră fără să sune. Și nu mai stă.
— Dar dacă face scandal?
— Face. Dar eu am verificat extrasele de cont azi-noapte, după ce m-a sunat iar pentru motan. În ultimul an i-am trimis mai bine de șaisprezece mii de lei. Șaisprezece mii, Ana. Pe lângă pensia ei. Am calculat tot. Mi-am făcut un tabel. A venit vremea.
Mi-a arătat pe telefon un tabel unde erau înșirate sumele: 1200 lei, 800, 1500, 2800… ultima intrare: „astăzi, 1500 lei – mâncare specială motan”. Simțeam cum mi se ridică un nod în gât.
— Dar ce-ai făcut cu transferul de azi? L-ai făcut?
— L-am făcut. E ultimul. Am trimis fix 1500. Și am închis contul de economii din care îi trimiteam de obicei. Am lăsat doar un mesaj: „Mamă, asta e ultima sumă. De mâine, ai cardul tău de pensie. Folosește-l cu grijă.” Și am blocat numărul ei pentru o zi, să nu avem surprize.
Nu știam dacă să plâng sau să râd. Bogdan a pus mâna pe umărul meu:
— E casa noastră. Și liniștea noastră. Nu mai plătim pentru vinovăția mea.
A doua zi, duminică, soarele abia răsărise când doamna Maria și-a pregătit bagajul, bombănind că pleacă, că nu e dorită. Am ajutat-o să coboare motanul. După ce a ieșit pe ușă, Bogdan a încuiat-o cu cheia cea nouă și a pus lanțul de siguranță.
Pe la prânz, soneria a zbârnâit iar. Ne așteptam. Bogdan s-a dus la ușă, eu am rămas în spatele lui, cu palmele reci. Prin vizor, am văzut-o pe doamna Maria încercând să introducă cheia veche, apoi zbătându-se cu broasca.
— Bogdan, deschide! Ce e cu cheia? Nu merge! Ai stricat-o?
El a deschis ușa, dar a ținut-o doar întredeschisă, cu lanțul pus. Pe coridor, doamna Maria stătea roșie la față, cu poșeta strânsă la piept.
— Mamă, am schimbat broasca. De acum înainte, vii doar dacă suni și stabilim o zi. Fără vizite surpriză. Și am vrut să-ți spun ceva.
— Ce? Ce-ai făcut? Ești nebun? Să schimbi broasca fără să-mi spui? Dar eu sunt mama ta!
— Da, ești mama mea. Și tocmai de aceea nu mai pot continua așa. M-am uitat pe conturi. În ultimul an ți-am dat peste 16.000 de lei, fără să pui nimic la socoteală. De acum, fiecare cheltuie banii lui. Pensia ta e de 2.400 de lei, din câte știu. Ajung pentru o persoană. Iar pentru motan, caută hrană obișnuită – se descurcă. Nu mai primesc niciun telefon pentru bani.
Ea a rămas cu gura căscată. Apoi a început să lovească ușa cu palma:
— Nemernicule! Așa vorbești cu mama? După tot ce am făcut pentru tine! Și tu, Ana, stai acolo și taci? Sigur tu l-ai întărâtat!
Bogdan a pus mâna pe clanță, gata să închidă.
— Mamă, eu te iubesc. Dar iubirea nu înseamnă să-mi golești buzunarele și să ne calci în picioare liniștea. Data viitoare vii când ești invitată. La revedere.
A închis ușa, fără s-o trântească, și a rămas nemișcat, cu fruntea lipită de lemnul rece. Am auzit-o pe doamna Maria înjurând ușor și coborând scările, pașii ei grei pierzându-se în întunericul palierului. Motanul a mieunat jalnic de undeva de jos, apoi s-a făcut liniște.
Bogdan s-a întors spre mine, cu cheia nouă în palmă – un obiect banal, argintiu, cu zimți perfecți, pe care îl ținea ca pe un talisman. Nu a spus nimic. L-am îmbrățișat strâns, simțind cum inima îi bătea mai calmă decât în toate acele luni. Pe pervaz, mușcata se legăna ușor de la curentul care intra pe fereastră. Era prima dimineață de duminică, de când ne mutaserăm acolo, fără umbra unui telefon care să ceară bani.
